Samantha Fish, despre chitare sparte și puterea eliberatoare de „a nu-i păsa”

La 32 de ani, Samantha Fish a lansat cel de-al șaptelea său album, Faster, unde regăsești influențe The Rolling Stones, Bonnie Rait și Stevie Ray Vaughn, dar și elemente pop, electronice și chiar un invitat rapper. „Secretul meu este să fac ceva modern, dar și atemporal”, spune Samantha.

Faster nu este un album trist de pandemie.

Nu. M-a surprins chiar și pe mine asta. Am fost foarte optimistă după ce l-am întâlnit pe producătorul Martin Kierszenbaum. Înainte de a-l întâlni, scrisesem ceva foarte trist, plin de furie, muzică supărată. Dar el a venit cu o energie atât de bună. Am început să scriu dintr-un punct în care îmi doream să fiu, și nu în cel în care mă aflam. Cu multă forță. Încrezătoare. Sexy. Puternică. Am înregistrat în The Village, în Los Angeles, unde Fleetwood Mac a făcut Tusk. The Rolling Stones au înregistrat aici. Bob Dylan. Nine Inch Nails. Deci, doar să fiu în acea arenă plină de istorie, m-a făcut să fiu super entuziasmată de acest album.

Ai spus că acest album este despre „a prelua inițiativa”.

Da. Este un fel de album cu o energie feminină foarte puternică. Este despre schimbarea forțelor de putere și despre preluarea controlului situației în care te afli. Ca femeie în această industrie, te simți lipsită de putere uneori. Nu mă înțelegeți greșit, sunt cântece care sunt mai vulnetabile, dar cred că acest album cred că are și o parte masculină. Îmi place coperta albumului, cu mine lingând chitara. Are un fel de energie puternică de genul „nu-mi pasă”.

Când cântai la început aveai tot felul de golani sexiști în public la concertele tale. Ți se mai întâmplă să ai?

Nu cred că vom scăpa vreodată de bărbații sexiști. Dar sunt mai uțini tipi care vin și spun: „Cânți bine pentru o femeie” sau „Am venit pentru picioarele tale”. Și sinceră să fiu, nivelul meu de toleranță este mult mai scăzut acum. Obișnuiam să fiu politicoasă, dar nu mă mai tem să spun cuiva să se ducă naibii. În ansamblu, lucrurile stua ceva mai bine. Dar dacă te uiți pe internet încă vezi o grămadă de căcaturi. Dar nu permite ca astea să-mi ia mințile. Pentru că avem lucruri mai bune de făcut. Adică, să facem muzică.

Poți să ne spui ceva despre unele piese de pe album?

Piesa care dă și titlul albumului e mai îndrăzneață, mai obraznică, dar mi s-a părut a fi deschiderea perfectă a albumului. Un fel: „Pune-ți centura de siguranță, iată în ce te-ai băgat”. All Ice No Whiskey, este despre întâlnirea cu cineva important, și despre oricine vorbesc în piesă, nu este. Twisted Ambition este un fel de imn pentru întregul album. Am făcut un clip unde trebuie să sparg niște cărămizi cu un baros. După un an cu restricții, să filmez asta a fost extraordinar pentru miner. Deja filmarea era terminată, și eu întrebam dacă mai pot să sparg o cărămidă.

Îți place să spargi chitare?

Am făcut o dată asta în glumă. Era un concert de Halloween în Kansas City și ne-am îmbrăcat ca o trupă de metale și am cântat coveruri de Van Halen toată noaptea. Am venit cu niște pliculețe cu făină și sticle de Jack Daniel’s pline cu ceai cu gheață. La ultima piesă din acea noapte am spart una dintre chitarele alea First Act pe care le poți cumpăra de la supermarket pentru 30 de dolari. Dar să știi că nu se sparg așa de ușor cum ai crede.

Ce te-a influențat să scrii și să înregistrezi albumul?

Întotdeauna m-au inspirat lucrurile cu care am crescut, cum ar fi The Rolling Stones. Am ascultat mult George Harrison și Tom Petty în pandemie. Îmi place enorm muzica din nordul statului Mississippi, așa că de câte ori cânt la chitară încerc să aduc ceva din Junior Kimbrough. Îmi place să repet laitmotivele. Mi-am dorit tonuri care erau acolo și-mi plăceau. Cum e Jack White, care are un ton atât de crud, aproape abraziv. Și mi-am dorit să-l cunosc pe Martin Kierszenbaum. Sunt un mare fan al lui, pentru ceea ce a făcut cu Lady Gaga. Voiam să aduc un „cârlig” pop dar cu un sentiment întunecat, industrial. Ceva care să-mi dea o stare și un vibe.

Piesa Hypnotic începe cu un solo de chitară electrică…

Am vrut să-l aduc pe maestru, pe Prince, în acea piesă. Avea felul ăsta al lui de a schimba dinamica. Adică, ai cântecul ăsta sexy, spooky, abia șoptit, apoi brusc e juxtapunerea unui solo intruziv. Am încercat mereu și eu această schimbare.

Care au fost cele mai bune și mai puțin bune momente din pandemie?
Într-un fel, a fost o chestie pozitivă, pentru că mi-a dat ocazia să creez. Mă puteam trezi și spune: Azi voi scrie un cântec. Dar au fost câteva momente când am crezut că se va duce totul de râpă. Ni s-a anulat turneul european, și am avut câteva momente de depresie. Te uiți în jur și-ți dai seama că ți-ai dedicat toată viața muzicii. Și îți pui la îndoială alegerile pe care le-ai făcut.

Care este cel mai ciudat titlul pe care l-ai citit despre tine?

Am făcut un interviu pentru o revistă norvegiană acum câțiva ani și nu prea e bine să fii sarcastic atunci când e vorba de o altă limbă. M-au întrebat: „Unde te vezi peste 10 ani?”. Iar eu mă prosteam și le-am zis: „Păi, mi-ar plăcea să pot spune că sunt următorul Mick Jagger”. Dar nu trebuie să glumești. Apoi am văzut titlul: „Samantha Fish: Sunt următorul Mick Jagger”.
Dacă ar fi să asculți un singur cântec pentru tot restul vieții, care ar fi acesta?
O, Dumnezeule! E greu, pentru că trebuie să iubești cântecul ăla cu adevărat, dar să știi că vei ajunge în final să-l urăști. Bănuiesc că American Girl, al lui Tom Petty. L-am ascultat la radio de miliarde de ori și tot nu m-am săturat de el. Încă dau vomul mai tare.

sursa: loudersound.com

 

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.