David Draiman (Disturbed): „Să arunci vorbe grele e cel mai ușor lucru din lume. Cel mai greu este să faci un hit”

David Draiman cel de azi este un solist foarte încrezător, sincer și înțelept într-o industrie care poate, și care a făcut-o, să-i macine pe alții. Este un bărbat care a încasat săgețile vieții sub ochii publicului. Dar nu a fost întotdeauna acest David Draiman. 

Despre muzică, copilărie și adolescență, traume și bucurii într-un interviu exclusiv pentru Kerrang!

A fost odată un tânăr furios, revoltat împotriva ortodoxismului și originilor sale evreiești și limitelor impuse la o vârstă la care nu voia altceva decât să experimenteze ceea ce avea lumea să-i ofere de către familia sa care la început s-a opus unei cariere muzicale. I-a fost inima frântă, o iubită care s-a sinucis când erau adolescenți și erau dependenți de heroină, care aproape că i-a luat viața și lui David, dar a reușit să iasă la suprafață.

Astfel de experiențe i-ar putea face pe unii să devină introvertiți, închiși și destul de inabordabili, dar David este fericit să poată vorbi despre aproape toate aspectele unei vieți și cariere pe care le-a abordat cu dedicare sau derâdere în egală măsură. Aproape toate aspectele, pentru că există un subiect pe care refuză să-l discute: chestiunea legată de tatăl său, YJ Draiman, care a avut o campanie lipsită de succes pentru a fi primar al Los Angelesului în 2017 (a terminat pe locul 7).

Faci muzică de peste 20 de ani. Cum te simți?

Suprarealist, ca să fiu sincer. Eu, chia și după 20 și ceva de ani în cariera asta, încă simt că suntem niște puști în această arenă. Încă am senzația că suntem o trupă tânără care trebuie să demonstreze. Așa că este foarte …neobișnuit.

De ce?
Păi, pentru că suntem destul de înfometați ca trupă. Încă simțim că mai avem de realizat ceva, este ceva ce continuă să devină mai puternic cu fiecare etapă a jocului.

Cine te inspiră?

O, e o listă lungă. James Hetfield, Bruce Dickinson, Ozzy Osbourne, Dio…iar epoca modernă Jonathan Davis, Chino Moreno, Maynard James Keenan.

Cum ți-ai descrie copilăria?

Tumultuoasă. Cam haotică.

Ai fi recunoscut asta la vârsta aceea?

Oh, da, deși nu era cu mult mai neobișnuită decât oricare alta, ca să fiu cinstit, pentru că fiecare are problemele lui. În multe feluri, a fost o copilărie obișnuită. Au existat aspecte ale rebeliunii adolescentine. Familia mea era religioasă, de evrei ortodocși, și chiar dacă respect mult moștenirea primită, ființele umane au o reacție la călușul pus în gură dintr-un anume motiv, iar uneori când acesta e prea bine băgat în gură, nu prea accepți ușor chestia asta.

Ce îți doreai?

Pur și simplu îmi doream să am o viață „mai normală” copil fiind, și apoi ca adolescent, în loc să de-a face cu strictețea aderării la religie.

Ai fost dat afară de la Institutul Wisconsin pentru studierea Torei pentru că ai împins un elev de la fereastra etajului doi și pentru că ai aruncat în aer mașina rabinului. Ai fost un copil-problemă…

Despre aceste povești s-a publicat mult, așa că nu o să mai revin asupra lor, dar sunt niște bune exemple ale revoltei mele din adolescență. Ironia e că, da, eram furios, dar nu voiam să fac nimic nebunesc. Voiam să vorbesc cu fetele, să merg la film, să mă uit la televizor, să fac lucruri pe care orice adolescent le-ar face. Dar într-o școală cu conducere parohială, aceste lucruri nu erau permise, iar frustrarea mea exploda uneori în aceste moduri distrugătoare.

Au rămas urme ale firii rebele și în ziua de azi?

Bineînțeles că există anumite aspecte de revoltă. Dar nu sunt orientate în aceeași direcție. Sunt multe aspecte diferite ale societății moderne pe care nu le pot înghiți.

Cum ar fi?

Dependența, adicția oamenilor de social media, de exemplu.

De aceea v-ați închis contul de pe Twitter acum câțiva ani?

Nu există decență. Câțiva copii se filmează în timp ce se insultă unii pe alții, făcând concurs care înjură cel mai urât. Oamenii de-abia așteaptă să li se declanșeze ceva. Nu trebuie să-ți spui părerea despre ceva și cineva va sări să se certe cu tine, să te contrazică. Ca trupă, nu e ca și cum am folosi contul de social media ca să fim influenceri, așa că de ce să ne mai batem capul?

Mai ales când ai vocea ta care să o facă, o voce pe care ai moștenit-o de la străbunicul tău, cantor în Ierusalim. Dar ce trăsături ai luat de la părinții tăi?

Amândoi erau foarte etici în privința muncii lor, erau determinați și perseverenți pentru a reuși în fața adevrsitășilor, lucruri pe care le regăsesc și la mine. Părinții mei sunt părinți buni – au făcut o treabă destul de bună cu mine (râde).

Tatăl tău a făcut închisoare cânt tu erai un puști. Ți-a schimbat asta părerea despre el sau nu ai mai avut încredere în adulții din viața ta în general?

Hai să nu vorbim despre asta. Nu vreau să mai deschid subiectul ăsta din respect pentru el. Îmi amintesc când lucram la al șaselea nostru album, cel din 2015, Immortalized, mi-a spus: Trebuie să aduci în discuție subiectul ăsta? Nu, nu a trebuit, pentru că am trecut peste.

Ai trecut prin experiența pierderii unei iubite care s-a sinucis și prin cea a dependenței de heroină încă de la o vârstă fragedă. Cum ai reușit să te aduni și să te pui pe drumul tău?

Nu am vrut să mor. Simplu. M-am trezit la 18 ani pe acest Pământ, în ziua de Anul Nou, în Chicago, sub o mașină, fără tricou, fără pantofi, fără șosete și portofel, înghețat de frig. Habar n-aveam cum ajunsesem acolo. Din fericire, știam pe cineva care nu stătea departe de acel loc. Am bătut la ușa lor și am leșinat, și nu am plecat de acolo timp de trei zile. Am avut nevoie de trei luni de detoxificare personală, pentru că mă drogam cu heorină atunci. Fără metadonă și fără internare. Părinții mei credeau că sunt bolnav și erau într-o permanentă stare de negare. După aceea au urmat șapte ani în care nu m-am atins de nimic ce avea legptură cu drogurile. Nu am avut încredere în mine că aș putea să mă ating de ceva ceva vreme. În prezent, doar un pic de iarbă și un pic de vin.

Cei mai mulți dintre cei care au scăpat de dependență spun că fiecare zi este o luptă, chiar și după mai mulți ani. Este și cazul tău?

Lucrul care m-a atras către droguri era faptul că simțeai că aparții unei comunități. Știu că sună ciudat, dar dependenților le place să fie înconjurați de alți dependenți și înțeleg acest simț al comunității acum, fiind muzician. Și moartea iubitei mele de atunci, care s-a sinucis administrându-și intenționat o supradoză, a fost un lucru extrem de dificil, căruia oricine i-ar face față cu greu, așa că acesta a fost un alt lucrur care m-a făcut să mă opresc, și asta e cu siguranță ceva care rămâne acolo cu tine.

Ai un CV foarte plin, cu tot felul de joburi interesante și pline de responsabilitate pe care le-ai avut de-a lungul anilor, inclusiv în domeniul sănătății. În ce punct ai cotit-o spre muzică?

Muzica a fost mereu prezentă. De fapt, restul nu a fost altceva decât un plan de back-up. Mereu am fost deschis ideii că muzica va fi o parte importantă din viața mea.

Ai fost la audiții pentru multe alte trupe înainte de Disturbed. Îți mai aduci aminte cum erau?

Toate erau trupe de rock, dar nu toate aveau așa greutate precum Disturbed. Îmi amintesc de o anume audiție, unde una dintre probe  pentru vocalist era să cânte Man In The Box a trupei Alice In Chains. Mai erau doi sau trei cântăreți la audiție, iar unul dintre ei avea look-ul care trebuia, păr blond lung, și îmi amintesc că mă gândeam: N-o să iau audiția asta. Majoritatea trupelor pentru care am dat audiție m-au invitat să vin, dar nu m-a convins nimic din punct de vedere muzical.

Ce te-a făcut să rămâi cu Disturbed?

Mereu m-am gândit cum m-aș putea potrivi în această ecuație, iar cu Disturbed a fost magic. Un coleg de cameră de atunci, care din păcate nu se mai află printre noi, a fost un personaj foarte important care m-a introdus în noul val de hard rock și metal care începuse să înflorească la finalul anilor 1990. A venit cu mine la prima audiție pentru Disturbed și a știut înaintea mea că acolo îmi este locul.

Care era problema?

Mă intimida. Nu știam dacă din punct de vedere vocal eram complementar cu ceea ce făceau ei atunci, pentru că erau mai agresivi. La prima audiție când m-am dus, sunau așa cam ca Pantera. Părea dificil pentru mine, dar colegul meu de cameră a spus: „Dacă nu te duci și nu te alături acestei trupe ești un mare idiot. Dacă te duci, o să-ți fie bine.”

Nu prea ai fost prieten cu presa în trecut. De ce crezi asta?

M-am uitat la unele dintre declarațiile mele mai vechi, indiferent dacă lucrurile erau sau nu scoase din context, trebuie să-mi dau una și să mă gândesc: Ce dracului spuneam? De ce naiba am spus așa ceva? Cred că atunci când singur te poziționezi drept țintă, oamenii sunt mai mult decât bucuroși să tragă în tine.

Trebuie să fi fost dificil. Te-ai confruntat cu multă adversitate – părinții tăi nu erau de acord ca tu să faci parte dintr-o trupă, bunicul tău s-a supărat și a tăiat orice legătură cu tine. Genul ăsta de reacții și de țintiri te-au durut?

Într-o anumită măsură încă dor. Chiar dacă să faci muzică este viața ta, este de asemenea o muncă din dragoste. Este artă; creezi lucruri de care te atașezi emoțional și de care ești pasionat, așa că atunci când oamenii se pișă pe ce faci, este destul de greu să accepți asta. Îți desconsideră durerea. Asta e partea cea mai grea. Oamenii sunt foarte mândri de judecățile și cuvintele lor, și cumva e de înțeles pentru că trăim într-o epocă în care nu există repercusiuni și răspunderi. Stai în fața tastaturii scriind și nimeni nu-ți face nimic. Poți fi oricine vrei și să spui orice vrei.

Te-ai întrebat vreodată cum ai fi fost în tinerețe dacă ai fi avut atunci acces la social media?

Nu. Nu sunt genul care să critice, să arunce cu vorbe grele. Adică nu mă înțelege greșit – au fost perioade în trecut când am făcut-o, dar acesta este unul dintre acele lucruri la care privesc în retrospectivă și pot spune: Ce naiba era în capul meu?

Criticile par să fi crescut ca număr și intensitate odată cu dezvoltarea trupei. Ai simțit vreodată că faci parte dintr-o scenă care poate se simțea ofensată de succes?

Întreabă-i pe cei de la Metallica (râde). Să critici e cel mai ușor lucru pe care poți să-l faci. Știi care e cel mai dificil lucru de făcut? Să scrii un hit și să înregistrezi un hit. Succes cu asta! Dacă perseverezi și continui să faci lucrurile în care crezi asta nu numai că îți aduce putere, pace, liniște și fericire, dar le oferă și altora. La asta poți spera cu adevărat. Prefer ca oamenii să reacționeze cu pasiune într-u fel sau altul – cu dragoste sau ură, decât să fie indiferenți.

Cât de mult te-a schimbat viața de tată?

Destul. Nimic nu poate mai mult decât un copil să intensifice posttura deja defensivă pe care ai avut-o față de lume, pentru că acum nu ești defensiv doar pentru tine, ești pentru copilul tău. Dar, ești deschis mult mai multor emoții pe care înainte nu le trăisei. Cel puțin așa a fost cazul meu. Să fii tată este o experiență care-ți deschide mintea. Îmi place mult.

Te-ai gândit vreodată să intri în politică?

Mulți m-au întrebat asta (râde). Răspunsul este fără doar și poate, „nu”. Aș fi jalnic pentru că nu știu să prostesc oamenii. Toți cei care încearcă să se prezinte drept etici și morali, dacă sapi adânc mereu vei gîsi un schelet. N-aș supraviețui nici o secundă.

De ce crezi că ești întrebat deseori asta?

Poate tocmai din acest motiv pentru care nu aș fi bun la asta: că nu știu să prostesc oamenii.

Ar fi un motiv pentru care nu te-ai potrivi nici în industria muzicală?

Ei bine, asta este o parte din călcâiul lui Ahile (râde). Mi-a luat ceva timp să învăț arta de a fi subtil și să-mi dau seama că nu trebuie să-ți arăți mereu emoțiile și sentimentele într-o conversație.

Cum ți-ar plăcea să-și amintească lumea de tine?

Ca drept cineva care a dat oamenilor putere de a trece peste adversitate. Mi-ar plăcea ca oamenii să se gândească la mine ca cineva  care poate furniza oamenilor eliberare și evadare.

sursa: Kerrang!

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.