„The Dark Side Of The Moon” – Cum s-a născut legendarul album Pink Floyd

Prima zi a lui martie 1973 a însemnat și lansarea albumului Pink Floyd The Dark Side Of The Moon. Discul a stat 937 de săptămâni în topuri, un record neegalat până acum. Deseori se face referire la el ca fiind „cel mai bun album lansat vreodată”.

Celebrele vorbe cu care se incheie albumul „there is no dark side of the Moon really… matter of fact it’s all dark” îi aparțin portarului de la studiourile Abbey Road unde a fost înregistrat.

La 47 de ani de la lansare, al optulea album Pink Floyd, The Dark Side Of The Moon, rămâne o realizare monumentală în istoria muzicii rock. Deși nu a reușit niciodată să atingă locul 1 în Marea Britanie și a stat în vârf numai o săptămână în SUA, a stat 937 de săptămâni (adică aproape 18 ani) în Billboard 200 Albums chart și s-a vândut în mai mult de 45 de milioane de copii din întreaga lume. Iar fanii încă îl mai plasează în primele locuri când vine vorba de cele mai bune albume rock din toate timpurile.

Povestea albumului începe în 1971 într-un studio mic din vestul Londrei, unde trupa se pregătea de 12 zile de repetiții într-o cămăruță a Decca Studios din Broadhurts Gardens, West Hamstead, Londra. Lucrau la câteva piese sub titlul de Eclipse  – care se va tranforma mai târziu, evident, în The Dark Side Of The Moon.

„A început într-o cămăruță de repetiții din Londra”, spunea David Gilmour despre începuturile albumului. ”Aveam câteva piese, unele dintre ele ne rămăseseră de la precedentele albume.”

„Cred că deja începusem să improvizăm în jurul unor piese acolo la Broadhurst Gardens”, confirmă Roger Waters. „După ce am scris câteva versuri pentru cântece, m-am gândit brusc la ceea ce ar trebui să aibă succes: să facem un album întreg despre diferitele presiuni care se aplică în viața modernă”

Albumul a început încet-încet să capete formă. Până în 1972, repetițiile s-au mutat în spațiul folosit pentru repetiții de The Rolling Stones : un depozit părăsit, în stil victorian, aflat la nr 47 pe Strada Bermondsey, din sudul Londrei. Un loc suficient de mare pentru un proiect creativ care urma în final să eclipseze celelalte albume ce până atunci ale trupei, și în ceea ce privește dimensiunea și ambiția. „Am început cu ideea a ceea ce urma să fie acest album, despre ce urma să vorbească: stresul și constrângerile din viețile noastre”, spune Nick Mason.

„Eram acolo de puțină vreme, scriind piese și cântînd”, adaugă Gilmour. „Era o cameră foarte întunecată”.

Două săptămâni mai târziu, Pink Floyd începea un turneu de 16 concerte în Marea Britanie, la The Dome, Brighton, care includea prima cântare live a Eclipse , acum redenumit în The Dark Side Of The Moon – A Piece For Assorted Lunatics. În mod firesc, trupa a decus că noul material cerea un aranjament pe scenă mai ambițios cu care să se potrivească. Oricum, era o mișcare pentru care echipa lor tehnică nu prea era pregătită încă. Concertul s-a întrerupt la mijlocul piesei Money  din cauza problemelor tehnice.

„În acele zile nu înțelegeam cum să împărțim energia între sunet și lumini”, explică Mick Kluczynski, fost membru al echipei tehnice pentru turnee. „Era primul concert pe care o trupă l-a susținut cu o instalație de iluminat care era suficient de puternică pentru a face diferența. Așa că aveam această minunată situație când fanii erau practic în sala de spectacole, și îi aveam pe inginerii de sunet Bill Kelsey și Dave Martin de fiecare parte a scenei țipând unul la altul în fața mulțimii, certându-se”

Pentru a nu fi amânat, Floyd au continuat turneul în februarie, cântând The Dark Side Of The Moon pe o scenă în completare la acel moment. „Actualul cîntec, Eclipse,  nu a fost cântat live până la Colston Hall din Briston, la 5 februarie”, spune Waters. „Îmi amintesc o după-amiază în care am spua: Am scris un final. Era ceea ce numim acum Eclipse sau Dark Side . Atunci am început să cântăm piesa numită Eclipse. Probabil că a avut Brain Damage, dar nu a avut All that you touch, all that you see, all that you taste”.

„Era un mod al naibii de bun de a înregistra un album”, spune Mason. „chiar te familiarizezi cu el; înveți bucățile care-ți plac și care nu-ți plac. Și este chiar interesant pentru public să asculte o bucată terminată. Dacă oamenii au văzut-o de patru ori va fi diferită de fiecare dată”.

Totuși, când februarie era spre final, lucrul la înregistrarea The Dark Side Of The Moon a fost lăsată deoparte din cauza înregistrării Obscured By Clouds, soundtrack-ul filmului La Vallée, urmată de concerte sporadice. Sesiunile s-au finalizat în cele din urmă la studiourile Abbey Road în mai. Printre titlurile la care se lucra la piesele deja existente se numărau Travel (Breathe, în cele din urmă), Religion (The Great Gig In The Sky) și Lunatic (Brain Damage).

„Lucram foarte bine ca trupă”, spune Mason despre sesiunile de înregistrări.

„Eram cu siguranță mai puțin dominator decât am devenit mai târziu”, este de acord Waters. „Lucram bine împreună. Dave a cântat Breathe mult mai bine decât aș fi făcut-o eu. Vocea lui se potrivea cântecului. Nu-mi aduc aminte să fi existat probleme de ego, în legătură cu cine ce cânta. Exista un echilibru”.

Acest echilibru și liniștea care exista în trupă s-au reflectat în produsul final. O înregistrare armonioasă care curgea lin de la început la sfârșit și care a suprins un moment rar al trupei care lucra la vârful puterii ei de creație. Deși era o muncă extraordinar de complexă, mare parte din succes a venit din simplitatea înșelătoare a versurilor. „Roger a încercat în versurile sale să le facă foarte simple, directe și ușor de înțeles”, spune Gilmour. „Asta și pentru că oamenii citesc lucruri în alte versuri care nu erau acolo”.

Pornind de la această bază, cântecele au început să capete formă. Primul a fost Us And Them. „Rick Wright a scris armonia pentru această piesă, iar eu am folosit-o ca să trag toată piesa după ea”, spune Waters. „Prima strofă este despre plecarea la război, despre cum în prima linie a frontului nu prea avem șansa de a comunica unii cu alții, pentru că altcineva a decis că nu ar trebui să o facem. A doua strofă este despre libertățile civile, rasism. Ultima strofă este despre a trece pe stradă pe lângă un vagabond care nu este ajutat.”

A doua piesă a fost Money. „Știam că trebuie să fie un cântec despre bani. Hotărând asta, a fost extrem de ușor să fac un intro de șapte bătăi care s-a potrivit perfect cu sunetul banilor”, spune Waters.

„Roger și cu mine am creat o buclă pentru Money în studioul nostru de acasă și apoi am dus-o la Abbey Road”, își amintește Mason. „Am dat găuri cu bormașina în monede vechi și apoi le-am întins pe corzi; au dat acel sunet în buclă pe șapte bătăi. Roger a înregistrat monede învârtindu-se într-un bol pe care soția lui îl folosea. Efectul de hârtie ruptă a fost creat foarte simplu în fața unui microfon, iar în arhiva de sunete l-am găsit pe cel al unei case de marcat.”

„Mason a fost întotdeauna lumina călăuzitoare în chestiuni de creare a atmosferei”, își amintește inginerul de sunet Alan Parsons. „Era foarte bun la efecte sonore și la experiențe psihedelice și de dezvoltare a minții”.

Apoi, membrii trupei și-au mutat atenția pe Time. Muzica a fost creditată întregii trupe, dar cu versurile lui Waters. „Alan Parsons era un inginer foarte bun”, își amintește Gilmour. „A avut una sau două idei de producție care au fost foarte bune. Într-un magazin de ceasuri din Hampstead a înregistrat ticăitul ceasurilor și ne-a oferit această înregistrare, ceea ce a fost grozav”.

„Notele alea la claviatură sunt ale mele”, spunea Rick Wright la vremea respectivă. „Dave se plîngea deseori că scriam în aceste note grele și în șeptimi de major și minor, ceea ce este dificil de cântat la chitară”.

Trupa tocmai începuse lucrul la The Great Gig In The Sky când s-a făcut deja mijlocul anului, iar înregistrările iar au fost lăsate deoparte pentru că urma turneul, vacanțele și alte obligații care au ținut ocupată trupa mare parte din an.

Sesiuni sporadice de înregistrări erau ținute în Abbey Road în octombrie, când Dick Parry, un prieten vechi al membrilor trupei, a înregistrat solourile la saxofon pentru Money și Us And Them. Mai târziu în acea lună, un cvartet de vocaliste a fost adus pentru înregistra pentru Us And Them, Brain Damage și Eclipse. „Nu erau prea prietenoase”, spune Duncan aducându-și aminte. „Erau reci, lipsite de emoții. Nu emanau niciun fel de căldură…Spuneau doar ce vor și noi executam…Nu zâmbeau. Ne-am simțit ușurați când au plecat”.

Totuși, cu ajutorul lor, albumul finalizat prindea contur. Waters a terminat lucrul la The Great Gig In The Sky – o contemplare sensibilă asupra morții care se termină undeva une nici nu te așteptai datorită clapelor pe care Richard Wright le aduce încă din primul minut al cântecului. „Te temi de moarte?”, a întrebat Waters. „Teama de moarte este o parte importantă din multe vieți, iar piesa era cel puțin în parte despre asta. Întrebarea a fost pusă, dar nu în mod special să se potrivească în piesă.”

Unul dintre momentele memorabile ale The Great Gig In The Sky s-a întâmplat în partea a treia. „Când am ajuns ei mi-au explicat conceptul albumului și Rick mi-a cântat partea lui”, spune cântăreața Clare Torry.„Mi-au spus: Vrem ceva cântat pe bucata asta – dar nu știau ce vor. Am sugerat să intru în studio și să încerc câteva lucruri. Am început folosind cuvinte, dar mi-au spus imediat: Nu, nu vrem cuvinte. Așa că singurul lucru la care mă puteam gândi era să încerc să fac vocea mea să sune ca un instrument, o chitară sua ceva, și să nu gândesc ca o cântăreață. Am făcut asta și le-a plăcut la nebunie.

Am făcut asta rapid de trei sau patru ori, exact cum am crezut eu, și ei au spus: Mulțumim foarte mult. De fapt, am avut impresia că toți în afară de dave Gilmour erau plictisiți de moarte de toată treaba asta, și îmi amintesc că mă gândeam când am plecat: Asta nu va vedea lumina zilei. Dacă aș fi știut atunci ce știu acum aș fi făcut ceva în legătură cu copyrightul și publishingul, aș fi o femeie bogată acum. Onorariul pentru sesiune în 1973 era de 15 lire, dar pentru că era duminică am încasat dublu, adică 30 de lire. Pe care i-am investit înțelet, bineînțeles.”

Se făcuse deja 1973 când a început ultima sesiune de înregistrări la Studioul 2 de la Abbey Road, la sfârșitul lui ianuarie, atenția fiind pe Brain Damage, Eclipse și partea instrumentală de la Any Colour You Like. „Era cam așa – Nu avem nimic pe bucata asta? Ce putem face? Trebuie să improvizăm.”, își amintește Mason. „Și de aceea Any Colour You Like are doar două acorduri. Începe cu cel care stabilește linia. Și mai acest solo de chitară extraordinar al lui Dave.”

„Am scris Brain Damage acasă”, spune Waters. „Iarba (menționată în versuri) era aria dintre râul Cam și capela King’s College (în Cambridge). Lunaticul era Syd (Barrett). La el m-am gândit.”

Inovația cea mai strălucitoare adusă The Dark Side Of The Moon a venit când s-au terminat sesiunile de înregistrări, iar Roger Waters a venit cu ideea de a le pune întrebări celor din stafful de la Abbey Road, membrilor echipei Floyd și altor vizitatori de la studio. Răspunsurile au fost înregistrate, apoi editate și puse pe piese în diverse locuri. „Am intervievat cam 20 de oameni”, spune Waters. „Cu toții au avut carduri cu întrebările despre temele albumului, printate pe ele.”

Roger își dorea să folosească lucruri în cântece pentru a obține răspunsurile de la oameni”, spune Gilmour. „Am intervievat câțiva oameni în felul acesta, mare parte din echipă și iubitele celor din echipă și pe Gerry O’Driscoll, portarul irlandez de la studio. I-am intervievat și pe Paul și Linda McCartney, dar au fost foarte evazivi în privința răspunsurilor așa că răspunsurile lor nu au putu fi folosite.

Portarul, Gerry, a spus: here is no da’k side o’ de moon, really, it’s all da’k. (Nu există partea întunecată a lunii, e toată întunecată”. Și răspunsuri de genul acesta, pe care când le pui într-un context pe înregistrare, aceasta capătă brusc un înțeles și mai puternic”.

Ultima sesiune de înregistrări de la Abbey Road a fost în Studioul 2 la 1 februarie 1973. „Terminasem de mixat toate piesele, dar până în ultima zi noi nu le ascultasem ca pe un cântec continuu pe care ni-l imaginasem mai mult de un an”, spune Gilmour. „A trebuit la propriu să croim bucăți de bandă, să tăiem la pasajele de legătură și să lipim finalurile înapoi. Apoi, în sfârșit, te alezi și asculți totul la volum maxim. Îmi amintesc asta. A fost extraordinar.”

Din păcate, albumul a marcat și începutul unei frămîntări creative în interiorul trupei care-și va pune amprenta asupra muncii ei, și în cele din urmă asupra dispariției sale. „The Dark Side Of The Moon a fost ultima colaborare în termeni amiabili”, spune Waters. „După asta, tot ce se întâmpla în interiorul trupei ajungea inevitabil la scoaterea colților; zece ani de căsnicie și să nu ai curajul de a divorța, de a trece mai departe. Zece ani de iad. A fost teribil. Îngrozitor.”

sursa: Classic Rock

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.