”Black Sabbath”, albumul care a definit o trupă și un gen muzical

Dacă jazz-ul s-a născut în Congo Park din New orleans, hip hop-ul în Bronx, heavy metal-ul a prins viață într-o comunitate din Aston. Se întâmpla într-o cameră cu pereți albi ca John „Ozzy” Osbourne, Terrence „Geezer” Butler, Bill Ward și Tony Iommi adunați într-o trupă pe numele ei Earth să compună Black Sabbath, piesă recunoscută universal ca fiind prima de heavy metal din lume.

În vara anului 1969, Earth și-a schimbat numele în Black Sabbath. Trei luni mai târziu au înregistrat albumul eponim de debut, pe care l-au lansat fix cu 50 de ani în urmă, la 13 februarie 1970. Cu piesa cu același nume, LP-ul a continuat să aibă o mare importanță în lumea rochului, iar trupa a fost considerată al doilea cel mai influent grup din Marea Britanie, după The Beatles.

„Știam că era altceva”, spune Tony Iommi, chitaristul trupei, pentru The Telegraph. „Știam că cântăm o altfel de muzică față de ce se cânta atunci…Problema era să facem oamenii să o placă și să o asculte”.

Povestea trupei poate că ar fi fost alta dacă Tony Iommi nu și-ar fi terminat schimbul la o fabrică din produse din tablă din Birmingham. Din cauza unui turneu european cu trupa sa The Birds & The Bees, una dintre primele trupe ale chitaristului, a fost convins de mama sa să revină la fabrică după prânz, cu cuvintele „cei din familia Iommi nu renunță niciodată”. Manevrând o mașinărie care nu-i era familiară, tânărul stângaci de 17 ani și-a pierdut concentrarea suficient de mult cât o presă industrială să-i afecteze buricul degetelor de la mâna dreaptă. Dus la spital, Iommi s-a temut să va sângera până la moarte. Un coleg a adus apoi la spital bucățile de deget într-o cutie de chibrituri.

„Cum ar fi sunat chitara în mâinile mele dacă nu aveam accidentul este o întrebare de un milion de dolari”, spune Tony Iommi, acum în vârstă de 71 de ani. Moralul i-a mai crescut după ce directorul fabricii  i-a dat o copie după un LP al unui chitarist de jazz cu opt degete, Django Reinhardt. Inspirat, Iommi și-a fabricat buricele degetelor din plasticul topit al unei sticle de detergent de vase. „Întotdeauna am fost un luptător și am vrut sp meargă treaba”, spune el. „Dar a fost o muncă al naibii de grea, cântând cu ceva lipt de degete…dar atunci mi-am dorit foarte mult să obțin un sound grozav. Nefiind capabil să cânt în felul în care o făcusem până atunci, am imprimat un vibrato corzilor pentru a le face să sune mai bine.”

Astfel s-a născut un gen. În piese precum Black Sabbath și N.I.B., chitaristul a deschis drumul pentru folosirea corzilor cunoscute ca „tritonul diavolului” sau „diabolus in musica” – diavolul în muzică. Cu această invenție a mamei lui Iommi, acest interval muzical a fost de atunci reprodus de generații de muzicieni  cu toate degetele funcșionale, de-a lungul unei jumătăți de secol de heavy metal.

Produse ale mediului în care au trăit, membrii trupei Black Sabbath au crescut în mijlocul clasei muncitoare din Aston. Geezer Butler își amintește că auzeam muzică reggae de la vecinii săi jamaicani, și muzică la sitar de la o familie indiană care trăia la ușa de alături. Colțul străzii unde familia lui Iommia avea un magazin de cartier a fost bombardat în Al Doilea Război Mondial. Iar de-a lungul anilor, zgomotul străzilor era produs de fabricile de maișni și alte industrii grele.

„Noi venim din fabrică – eram sudor, așa că eram prin preajma mașinăriilor”, spune Iommi. „Cred că toată atmosfera era în jurul nostri. Și nici unde locuiam nu era un loc mai grozav; era o viață dură, și erau multe bande în acele zile…. Cred că asta ne-a influențat foarte mult ceea ce am scris”

După ce s-au plimbat pe la mai multe case de înregistrări – „nimeni nu ne voia” spune Iommi – Black Sabbath a semnat cu Phonogram Incorporated pentru „fabuloasa” sumă de 400 de lire sterline. „Câștiga, 6 pounds ( cam 36 de lei) pe săptămână când lucram în fabrică, așa că ni s-au părut foarte mulți bani”, spune chitaristul. Cu siguranță i s-a părut lui Ozzy Osbourne, care nici măcar nu avea încălțări. „Mi-am cumpărat o pereche de încălțări pentru că nu aveam niciuna. Mergeam desculț mereu”, a spus el. Și-a mai cumpărat și o sticlă de aftershave în speranța că poate „va mirosi frumos”.

Black Sabbath a fost înregistrat la 16 octombrie 1969 la regent Sound Studios pe strada Denmark din Londra. Tras în 12 ore, LP-ul cu șapte piese a fost mixat a doua zi în timp ce trupa se îndrepta spre un spectacol unde urmau să câștige 20 de lire, în fața a doi spectatori la Hirschen Bar din Zurich. Mai mult noroc au avut la Hamburg, unde au venit la concertul de la Star Club la fel de mulți oameni ca la concertele The Beatles.

În ciuda refuzului de a da interviuri pentru presa națională de specialitate – „ nimeni nu a avut cuvinte frumoase despre noi, așa că nu vedeam sensul”, spune Iommi – și a cronicilor care descriau albumul ca „o prostie vrăjitorească” și „precum Cream, dar mai rău”, Black Sabbath a ajuns pe locul 8 al albumelor din Marea Britanie. LP-ul s-a vânsut cam într-un milion de copii în SUA. La fel ca Led Zeppelin înaintea lor, trupa se aruncase în Lumea Nouă pentru a-și face un nume.

„Primul nostru concert a fost într-un loc numit Ungano’s, în New York, care era practic vai de mama lui”, spune Iommi. „Am adus toate sculele, totul fără cutii pe avion. Parcă eram naufragiați. Îmi amintesc că un tip din echipă a băgat amplificatorul care practic i-a aruncat în aer pentru că este o diferență de voltaj acolo. Dar după aceea am cântat Filmore East, când am folosit pentru prima dată monitoare pe scenă. Eram în deschidere la Rod Stewart și The Faces , iar oamenii încă ne mai stroigau numele cât timp acești acântau”.

În ciuda faptului că a inventat practic heavy metal-ul cu propriile sale degete, sau mai exact cu lipsa unor părți din ele, Tony Iommi practic nu a auzit de acest termen până în 1974. „Am crezut că suntem heavy rock”, spune el. Practic acesta era începutul sfârșitului ca trupă tânără și neexperimentată. În timp ce se impuneau cu albumele Technical Ecstasy  și Never Say Die!, în Marea Britanie, erau „invadați” de Iron Maiden și Saxon, ambele trupe reprezentate de noul val britanic de heavy metal. Iar un turneu din 1978 în Marea Britanie al trupei Van Halen i-a cam zguduit din temelii.

Dar apariția unei noi generații de trupe de metal americane au acordat trupei Bșack Sabbath creditul care mereu li s-a cuvenit. Trupe ca Metallica și Slayer, Soundgarden și Alice In Chains, și Korn și Slipknot i-au apreciat pe britanici, dar în același timp au dus genul în direcții diferite. Respectul față de Bșack Sabbath a crescut de-a lungul anilor transformându-se într-o cultură a adorației care continuă și azi.

„Fără doar și poate că unele din aceste trupe tinere ne-au ajutat să ne repunem pe hartă”, spune Iommi. „Noi începusem treaba (heavy metal-ul) dar odată cu apariția lor a devenit un fenoimen din ce în ce mai important pe măsură ce trecea timpul. Numărul de trupe care au apărut de atunci este incredibil. Mulți mi-au spus că fără noi, ei nu ar fi apărut niciodată, și aici mă refer de la Metallica la Dave Grohl.”

„Sunt foarte mândru de această înregistrare”, spune el. „A fost un lucru grozav. Și când te gândești că a fost înregistrat atât de repede, iar soundul a fost atât de bun, este nemaipomenit. Și când te gândești că a dat naștere unui cu totul nou gen muzical, inspirând celelalte trupe, este fantastic”.

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.