„The Wall” a cimentat numele de Pink Floyd, dar a destrămat trupa

În urmă cu 40 de ani, la 30 noiembrie 1979, trupa britanică de rock progresiv Pink Floyd lansa cel de al 11-lea album de studio, The Wall.

Cu 26 de cântece și o poveste, acest album a devenit al doilea cel mai bine vândut dublu album din istorie. Dar marchează și ultima dată când membrii trupei – Roger Waters, David Gilmour, Nick Mason și Richard Wright – au înregistrat un album împreună.

Anii de turnee și stresul financiar și-au spus cuvântul. Iar despre egomania lui Waters, în timpul înregistrării acelui album, s-a vorbit mult.

Tensiunile care au crescut

Ego-urile membrilor unei trupe pot fi cu greu ținute sub control, iar de multe ori duc la dușmănie – și chiar la destrămarea trupei.

Tensiunile dintre cei patru membri ai The Beatles – John Lennon și Paul McCartney, în particular – au dus la destrămarea trupei în 1970. Conflictul dintre chitaristul Johnny Marr și vocalul Morrissey a atras decizia lui Marr de a părăsi The Smiths. Și să nu uităm de Eagles, care s-a destrămat în niște termeni foarte urâți, încât bateristul și vocalul Don henley a spus că trupa s-ar reuni „numai când va îngheșa Iadul”

Până când au început înregistrările la The Wall în ianuarie 1979, tensiunile deja începuseră să apară în Pink Floyd. The Dark Side Of The Moonlansat în 1973, a catapultat trupa în lumea succesului. Dar membrii trupei se luptau să ducă mai departe succesul obținut și să facă un alt album la fel de bun.

Deja existaseră niște conflicte între ei cânt au înregistrat albumele Wish You Were Here în 1975 și Animals în 1977.

De la stânga la dreapta: Roger Waters, Nick Mason, David Gilmour și Richard Wright

Roger Waters, basistul și voce în trupă, a preluat deciziile referitoare la Wish You Were Here . A hotărât ce piese să apară pe album și a dictat temele conceptuale ale albumului, care includeau înstrăinarea, critica la adresa industriei muzicale și un tribut adus fostului membru al trupei Syd Barrett, care părăsise Pink Floyd în 1968, din cauza problemelor de sănătate mintală cu care se confrunta.

În acest proces, Waters a tăiat piese precum Raving and Drooling și Gotta be Crazy împotriva dorințelor chitaristului și vocalului David Gilmour. „Dave a fost întotdeauna foarte categoric în privința celor două piese”, își amintește Waters. „Niciodată nu a înțeles ce voiam să spun. Dar Rick și Nicky au înțeles, așa că era singur împotriva noastră și am mers mai departe”.

Probabil că simțindu-se sufocați de Waters, Wright și Gilmour au încercat albume solo în 1978, cu Wright lansând Wet Dream și Gilmour debutând cu David Gilmour.

Reflectând asupra primului său album solo, Gilmour declara că „era important pentru mine, pentru stima de sine. La început nu am crezut că numele meu era suficient de mare încât să-l susțină. Să fiu într-o trupă atât de mult timp poate fi puțin claustrofobic și trebuia să ies de sub umbrela Floyd”

Umbra „The Wall”

The Wall urma să fie următorul proiect al trupei, și din nou, Waters intenționa să dețină controlul.

Waters a fost inspirat în parte de un incident scandalos care s-a petrecut în timpul turneului In the Flash, care promova albumul Animals. Enervat de zgomotul petardelor – și simțind că publicul nu este atent la muzica și versurile lor – Waters a scuipat înspre public. Apoi s-a gândit mai târziu să construiască un zid între el și fani. Sămânța pentru The Wall fusese plantată.

În iulie 1978, el a prezentat un demo de 90 de minute celorlalți membri ai trupei, propunând două concepte pentru noul album: Bricks in the Wall și The Pros and Cons of Hitch Hiking.

Membrii trupei au hotărât să facă un album concentrat pe prima propunere din cele două. Urma să fie despre frământările și izolarea de pe firmamentul rock, iar personajul central urma să fie numit Pink Floyd.

Numele personajului dezmințea cumva faptul că ar fi vorba de un one-man show. Așa cum observa muzicologul Allan F. Moore „a devenit mult mai greu să faci față megalomaniei în creștere a lui Waters, mult mai evidentă la The Wall”.

Faptul că povestea centrală a albumului a fost semi-autobiografică, bazată pe viețile lui Waters și Syd Barrett, probabil că nu a ajutat la nimic. Motivul zidurilor a simbolizat mecanismele de apărare pe care Waters le construise împotriva celor care l-ar putea răni – părinți, profesori, soții și iubite. Unele versuri sunt despre moartea tatălui său, altele despre infidelitate.

Dacă David Gilmour a avut idei pentru modalitățile în care să contribuie la viziunea lui Waters, acestea au fost vag introduse pe album. Waters a inclus fragmentele din demouri asociate cu proiectele solo ale lui Gilmour. Dar în final, Gilmour a primit trei credite de co-autor – pentru Run Like Hell, Young Lust și Comfortably Numb. Bateristul Nick Mason și clăparul Richard Wright n-au primit niciunul.

Young Lust este unul dintre cele trei cântece pentru care David Gilmour a primit credit.

Pe piesa Mother Waters l-a adus pe bateristul de la Toto și percuționistul Jeff Porcaro pentru a-l înlocui pe Mason. Despre abilitățile limitate de baterist ale lui Mason, Roger Waters își amintea: „Nick nu a avut nicio pretenție, era clar că nu o putea cânta. A spus: Nu o pot cânta. Sau poate cineva i-a spus: Nick, poate ar trebui să aduci pe altcineva să o cânte pentru că tu te zbuciumi”.

Consecința

În prezent, The Wall este considerat de mulți ca fiind unul dintre cele mai bune din istoria rock. Dar a marcat ultima dată când cei patru membri ai trupei au înregistrat un album împreună.

Clăparul Richard Wright a plecat, dar s-a reîntors mai târziu în timpul turneului Pink Floyd din 1980 și 1981. Pink Floyd – minus Wright – a înregistrat în 1983 albumul The Final Cut. Într-un final, Waters a părăsit trupa în 1985 și a i-a dat în judecată pe Gilmour și Mason în încercarea de a-i opri să mai folosească numele trupei, argumentând că Pink Floyd a fost „o forță folosită în mod creativ”.

Waters a pierdut procesul, iar Gilmour și Mason au continuat să înregistreze alte trei albume sub numele de Pink Floyd: A Momentary Lapse of Reason – 1987, The Division Bell – 1994 și The Endless River 2014.

Niciunul dintre ele nu a atins succesul criticii sau financiar al The Wall.

Crearea albumului The Wall reflectă o experineță comună cu care s-au confruntat și alte trupe de rock – cum tensiunea creativă și viziunile competitive pot deteriora relațiile dintre membrii trupei.

Din fericire, Pink Floyd a putut să se adune și să reușească să înregistreze o ultimă capodoperă.

Sursa: theconversation.com

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.