30 ianuarie 1969. The Beatles, alături de Billy Preston, concertează pe acoperișul studiourilor Apple din Londra. Show-ul a durat 42 de minute, a fost întreurpt de poliție și a fost pentru ultima oară când cei patru au cântat împreună.
Traficul s-a blocat din cauza oamenilor care s-au strâns să vadă spectacolul, când au fost interpretate (unele chiar de mai multe ori) piesele „Get Back”, „Don’t Let Me Down”, „I’ve Got A Feeling”, „The One After 909” si „Dig A Pony”.
În ianuarie 1969, The Beatles tocmai se îndreptau spre o lună plină de probleme în care John Lennon era distrus de dependența de heroină, George Harrison frustrat care părăsește brusc trupa, astfel încât, până la finalul lunii energia părea să fi dispărut, iar trupa luase direcția prăpastiei.
Dar atunci, cu o incredibilă forță, The Beatles au dat un pumn în cap ghinionului, au căutat adânc în esența trupei și pentru 42 de minute au descoperit scânteia care a dus la legendarul Concert de pe Acoperiș. Nu mai merseseră în turneu din 1966, dar într-o zi rece de ianuarie, acum 51 de ani, au făcut istorie pe acoperișul clădirii Apple Corps din Londra.
Dar cum s-a ajuns la acest moment?
Conecrtul făcea parte din proiectul Get Back, un program TV de două ore care urma să-i prezinte pe cei de la The Beatles la repetișii și pe scenă – o idee care-și avea originea în timpul unei sesiuni de înregistrări din septembrie 1968, când membrii trupei au apărut în clipuri promoționale pentru Hey Jude și Revolution, fiind regizate de Michael Lindsay-Hogg. De la un pahar de whiskey la altul, membrii grupului și-au amintit de concertele live.
„Repetau și se simțeau bine. De fapt se simțeau mai bine decât credeau că o să fie”, declara mai târziu Lindsay-Hogg. „Așa că s-au gândit că poate ar exista o cale prin care să mai facă un fel de concert.”
În luna decembrie, Paul l-a rugat pe producătorul Glyn Johns să se uite peste înregistrările pentru televiziune. Johns îndeplinise același rol pentru emisiunea Rock and Roll Circus al trupei The Rolling Stones, care a fost difuzat în aceeași lună. Dar producătorul obișnuit al The Beatles, George martin, era încă foarte prezent, apărând în prima zi de filmare și aproape în fiecare zi după aceea. A securizat echipamentul de înregistrare și, odată ce tot spectacolul s-a mutat pe clădirea Apple, a trebuit să stabilească un alt studio de înregistrări de la zero în mai puțin de o săptămână.
Incapacitatea membrilor trupei de stabili roluri clare pentru fiecare i-a pus pe Johns și Martin în poziții stânjenitoare. Dar ambii au continuat să fie prezenți și să contribuie cu ceea ce știau să facă. Iar când George Harrison l-a întrebat pe Johns cum pot obține sunetul unui „bad piano” pe For You Blue, Martin a venit cu ideea să pună niște bucăți de hârtie între ciocănel și coardele instrumentului pentru a reda sunetul solicitat.
Membrii trupei considerau că totul era pentru a dovedi – sau pentru a-și dovedi – că încă erau o trupă foarte bună de rock ‘n’ roll. Dar, adevărul era că s-au găsit implicați într-un act de nostalgie aproape fatală.
De la început, au fost formați ca artiști de Martin, și nu ca un grup de lucru rock ‘n’ roll, și au trebuit nu numai să cânte așa, dar a trebuit să aplice metoda lui Martin și să rescrie regulile jocului. Din acest motiv, ideea de „revenire” era o nebunie pentru The Beatles, trupa care se identificase cu ultimele trei albume de succes precum Revolver, Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, și The Beatles (The White Album). Dezbrăcându-se de această identitate pentru a crea o emisiune de televiziune despre trupă „în esența ei pură”, au descoperit temerea că nu au nimic cu ce să o înlocuiască. În fața unui astfel de vid, colapsul era inevitabil.
Printre numeroase tensiuni, la 10 ianuarie, Harrsion iese pe ușă, spunând categoric : „Ne mai vedem prin cluburi”.
Când s-a întâlnit cu colegii de trupă în dipă-amiaza de 15 ianuarie, chitaristul a cerut insistent ca toate pregătirile să fie făcute în studioul de la subsolul Apple Corps. Lucrând în biroul lor din Savile Row din 21 ianuarie până la sfârșitul lunii, The Beatles și-au găsit cu siguranță echilibrul. Zi după zi s-au concentrat și mai mult până când au finisat aranjamentele pentru Don’t Let Me Down, Get Back, For You Blue, Two of Us, I’ve Got a Feeling, Dig A Pony, Let It Be și The Long and Winding Road, și au revitalizat un cântec pe care îl abandonaseră în 1963, One After 909.
Dar pentru Lindsay-Hogg, momentul pozitiv al trupei nu a rezolvat o mare problemă pentru filmarea documentarului. „O iau razna!”, remarca el în 29 ianuarie, întrebându-se cu voce tare cum oare ar putea duce la final proiectul Get Back. „La acel moment documentarul era pmai degrabă No Exit”, se plângea Lindsay-Hogg. „Există material bun foarte mult, dar nu sunt bani”.
În acea după-amiază, „banii” s-au prezentat singuri când Lindsay-Hogg, cu McCartney și Mal Evans, producătorul turneelor The Beatles, au urcat pe acoperișul de deasupra Savile Row.
Circulația s-a blocat, pentru că lumea s-a adunat să-i asculte, iar concertul a fost înrerupt de poliție după 42 de minute. Ascultând înregistrările imediat după aceea, membrii trupei erau energizați și într-o stare foarte bună. Martin sugerase chiat că acest eveniment ar fi putut fi începutul pentru ceva nou.
Însă, s-a dovedit a fi ultimul lor concert live, iar trupa s-a destrămat anul următor. Prin Concertul de pe Acoperiș s-a demonstrat abilitatea trupei de a aduce ordine în haos, dar care nu a reprezentat un nou început.
Sursa: The Time
