Va mai amintiti de Maddie si David? Moonlighting, serialul politist cu Cybill Shepperd si Bruce Willis. Comedie, drama, romantz, ei doi adorabili, si intre ei o chimie de-a dreptul electrica, sarea si piperul, nu alta! In fine, ruleaza Maddie si David, toti ne indragostim de ei, si citim apoi in tabloide si mai putin tabloide cat de rau se intelegeau de fapt Cybill si Bruce, cat de greu le-a fost sa se suporte si in general cat de falsa era chimia aia electrica pentru care am fi bagat mana in foc. Si intrebarea este: trebuia sa ne multumim cu magia ecranului – stiind ca e poveste – dar ce poveste minunata! Sau era obligatoriu si historically correct sa aflam adevarul mizerabil, uman si daca imi permiteti – inutil, despre cei doi eroi?
N-as sti care e raspunsul corect. Stiu doar care e raspunsul meu.
Acum, revenind la oile noastre muzicale, avem un album Pink Floyd: The Final Cut. Eu il gasesc foarte ascultabil si pe alocuri memorabil. Roger Waters l-a compus aproape in intregime, in lupta sa cu sistemul lui Maggie Thatcher, contra razboiului in general – si contra celui din insulele Falkland in special. Desi vocea I se aude doar pe unul din cantece, se spune ca doua dintre solo-urile lui David Gilmour ar egala valoarea celor din The Wall.
Tare as vrea sa fie suficient atat ca sa ascultati sau reascultati albumul. Pentru ca historically correct, albumul este foarte suparat, Pink Floyd sunt suparati, Waters si Gilmour sunt suparati, si iar si iar ma intreb: vreau sa aflu cum Maddie nu il inghitea de fapt pe David? Sau inchid ochii, dau drumul la muzica, ascult?
Eu m-am hotarat sa ascult. Tu?
