Povestea din spatele piesei: „In The End” – Linkin Park

„Dacă întrebi pe cineva ce muzică ascultă, ți se răspundea: Rock. Hip hop. Jazz. Mai târziu răspundeau: orice.”

Mike Shinoda vorbește despre moștenirea lăsată de albumul de debut al trupei Linkin Park, Hybrid Theory„A făcut mare parte din treaba asta”, spune rapperul și autorul mîndru de cele peste 20 de milioane de copii vândute.  „A fost parte din progres, din spargerea tiparelor și depășirea limitelor între stilurile de muzică.”

În prezent, amestecul de stiluri este o practică standard pentru trupe medii. Dar când Linkin Park a lansat albumul la 24 octombrie 2000, soundul era cu adevărat fresh și inovativ, un amestec de metal, cu rap acid, muzică electronică și refrene de pop într-o propoziție comercială flegmatică care captura atât trecutul cât și viitorul. „L-am ales pe producătorul trupei Good Charlotte, Don Gilmore, pentru a produce albumul, pentru că demonstrase prin recentele sale lansări din ultimii doi ani, la vremea aceea, că era capabil să dea un sound cu adevărat alternativ unui album”, spune Mike.

Nu trebuie să cauți departe acea influență vie și energică în muzica unora dintre cele mai bune trupe, de la Bring Me The Horizon la Architects. Abordarea de metal, dar melodică a trupei Linkin Park este încă folosită ca linie de bază în ziua de azi și nu există alt cîntec al trupei care să facă o treabă mai bună decât emblematicul al patrulea single de pe Hybrid Theory, In The End.

Potrivit lui Mike, cântecul a fost scris „într-un spațiu oribil pentru repetiții din West Hollywood” pe care trupa îl închiriase. „Acum acolo sunt niște restaurante stilate, dar atunci erau numai prostituate și dealeri de drogorui”, spune el. Având o zi mai ciudată, Mike a decis să se închisă în camera fără ferestre, singur, peste noapte, și să continue să scrie. Până a doua zi dimineața, a scris In The End, iar când a cântat-o pentru ceilalți băieți din trupă, aceștia au fost electrizați. „Din clipa în care a sosit demo-ul, toată lumea a știut că este ceva special”, spune el.

Piesa era cu totul diferită de ceea ce întâlneam în nu metal. În contrast cu Limp Bizkit – care trăia fiecare clișeu hedonistic de heavy metal, inclusiv o petrecere de lansare pentru al treilea lor album, Chocolate Starfish And The Hotdog Flavoured Water, la vila Playboy – Linkin Park cânta despre furie, anxietate și depresie. Vocalistul Chester Bennington, care intrase în trupă în 1999 după o audiție via o casetă demo, a fost binecuvântat cu o astfel de voce care poate trece de la o linie angelică la un țipăt într-o fracțiune de secundă. Dar a adus și traumele din copilărie, când a fost abuzat și a suferit diverse agresiuni. Trupa a concentrat acea durere și furie în piesele ei.

„Nu am vrut să scriem ceva de genul: Te lovesc direct în moacă pentru că sunt foarte furios”, spune Mike. „Mare parte din chestia asta plutea în aer, dar am contrabalansat cu introspecție și alte lucruri legate de noi înșine.”

Când trupa a lansat single-ul spre finalul lunii decembrie 2001, Hybrid Theory se vânduse deja în cinci milioane de copii, iar Linkin Park era deja una dintre cele mai mari trupe din lume. Single-urile lor precedente, One Step Closer, Crawling și Papercut (lansat numai în Europa) s-au devenit instant hituri cu această furie adolescentină care se regăsea în muzică, dar In The End a schimbat regulile jocului care urma să transforma trupa într-una cu adevărat omniprezentă.

Începând cu un riff sumbru de piano, versurile de rap ale lui Mike s-au născut din frustrare și autodetestare (“One thing I don’t know why/ it doesn’t even matter how hard you try”), dar a fost refrenul lui Chester cel care a dat viteză, dar și emoție, una care a conectat fanii acestei muzici din toată lumea. “I tried so hard and got so far / But in the end, it doesn’t even matter.”

„E o luptă ciudată cu lipsa speranței și natura efemeră a timpului și a vieților noastre despre care vorbește cântecul ăsta”, a declarat Mike pentru Rock Sound anul acesta. „Ceea ce este ciudat la cântecul ăsta este că vorbește despre toate lucrurile astea și spune apoi: Nu am răspunsuri. Pentru că un cântec, de obicei, nu este despre cum nu poți oferi răspunsuri, așa-i? Practic e ca și cum te-ai învârti liric într-un cerc. Și mai ales tânăr fiind, cu toții am simțit așa, inclusiv eu. Pur și simplu nu aveam răspunsuri. Nu știam ce să facem. Într-un sens care e valabil și în zilele noastre, este un lucru atemporal și universal.”

Știau că au un hit, dar în același timp, erau îngrijorați că piesa se îndepărta de materialul lor mai „heavy”, lasând-o deoparte în primele lor concerte, de teamă că era prea accesibilă. În particular, Chester și-a exprimat propriile sale îndoieli.

„Era așa un bun entertainer. Era în stare să spună într-un interviu ceva ce simțea că o să obțină o reacție bună din partea ta”, râde Mike. „L-ai putea auzi spunînd orice, de la „Îmi place cântecul, dar nu am vrut niciodată să fie un single”, la „Am detestat cântecul.” Este înregistrat cu astfel de declarații. Tuturor le-a plăcut piesa, dar el avea rezervele lui. Nu-și dorea să fie single pentru că era prea moale.”

Restul trupei și casa de discuri, Warner Music, erau mai încrezători. „Speram ca single-urile să se întâlnească undeva”, explică Mike. „Am făcut One Step Closer și Crawling la nivel mondial, apoi am adăugat Papercut doar în Europa, astfel încât să avem un timing și să putem face In The End ca o ultimă lovitură la finalul albumului.”

„Când cântam In The End live, când ajungeam la puntea dintre versuri și refren, era întotdeauna atât de tare încât nici nu mai auzeai trupa cântând”, povestea chitaristul Brad Delson celor de la Kerrang!, anul acesta. „În mod firesc, la un moment dat, nici nu mai cântam pe bucata aia. Chester și Mike doar țineau microfoanele și luminile se aprindeau.”

Chiar și acum, In The End continuă să rezoneze. Anul acesta în luna iulie, a depășit un miliard de vizualizări pe YouTube, fiind al doilea cântec al trupei care reușește performanța, după Numb, și a devenit un clasic. Chiar și Chester a ajuns să aprecieze piesa, comentând pe un site australian, Vmusic, în 2013: „Nu prea particip la alegerea single-urilor. După ce am făcut Hybrid Theory. Nu mi-a plăcut niciodată In The End și nici măcar nu am vrut să fie pe album, sincer. Cât de rău m-am putut înșela?”

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.