Judas Priest sărbătorește cea de a 50-a aniversare cu o nouă carte. 50 Heavy Metal Years adună fotografiile lui Ross Halfin, Neil Zlozower, Mark Weiss, Fin Costello, Oliver Halfin și alții și este disponibilă în patru formate diferite.
Bassistul Ian Hill, singurul care se află în trupă încă de la începuturile acesteia în 1970, a vorbit pentru Classic Rock despre acești toți ani petrecuți cu colegii săi.
Ai fost în Judas Priest și ca tânăr și ca adult. Cât aveai…18 ani?
17, cred. Cât de mulți s-au tot perindat. Nu mă gândesc la longevitate deloc, decât dacă cineva o menționează. Dar cred că e o realizare să faci același lucru timp de 50 de ani.
Te emoționează această aniversare de jumătate de secol?
Bineînțeles. Cele mai multe trupe nu rezistă atât. Cred că ne numărăm printre cei câțiva de aur.
Cum ai descrie toată această călătorie?
A fost o imensă bucurie să fac ceva ce iubesc. Unele momente au fost mai puțin distractive decât altele, dar de la dormitul în mașină când era ger afară, în perioada de început, până acum,…număr binecuvântările din fiecare zi. A fost o plăcere să o fac cu oameni pe care îi consider prieteni, nu numai colegi.
Probabil că au existat suișuri și frustrante coborâșuri. De exemplu perioada între 1991 și 1996, anii între plecarea din trupă a lui Rob Halford și nou-venitul Tim ‘Ripper’ Owens.
Plecarea lui Rob ar fi putut fi evitată dacă ar fi fost gestionată altfel. Au fost niște facțiuni care au înrăutățit lucrurile. Știam că Rob voia să facă un album solo, și nimeni nu se supărase, dar dintr-una într-alta s-a ajuns aici. Și știm ce s-a întâmplat. Dar am învățat din asta. Și m-am bucurat și de acei câțiva ani cu Ripper în trupă.
COVID-19 a amânat sărbătorirea acestei aniversări. Cum te-a afectat periada de lockdown?
Am montat din nou macheta de trenuleț (râde) și m-am săturat de toate treburile pe care a fost nevoie să le fac prin casă și în jurul ei. Totul s-a schimbat până anul viitor. Dar nici atunci lucrurile nu par prea promițătoare, așa-i?
În ianuarie s-a anunțat că Rob, Glenn și Richie s-au apucat să scrie la un nou album. Cât de departe ați ajuns?
Mare parte din material este gata deja, dar cu numai 6 oameni cărora li se permite să fie împreună în același timp, nu știu când o să-l putem înregistra. Probabil când o să terminăm cu aniversarea și când nu o să ne mai distragă altceva. Multe piese bune au rămas de pe Firepower și am putea folosi unele dintre ele. Nu au fost lăsate pe dinafară pentru că nu era la fel de bune, ci pentru că pur și simplu nu se potriveau cu acel album.
Am auzit că veți apela la aceeași echipă de producție ca data trecută, Tom Allom și Andy Sneap.
Să iasă totul bine, ăsta este planul. Tom și Andy au făcut o treabă extraordinară cu Firepower. Suntem într-o formă foarte bună pentru următorul album.
Anul trecut, Judas Priest a fost încă o dată nominalizată la Rock And Roll Hall Of Fame. Rob a fost încântat, dar când trupa nu a câștigat acel loc, Richie Faulkner a declarat supărat: „Chestia asta nu are nicio credibilitate pentru mine. Niciodată n-a avut.”
Sunt de acord cu Rochie. Aceste lucruri sunt bune așa ca o bătaie prietenească pe spate, dar nu chimbă cu nimic măreția uneu trupei. Și din cauza faptului că se votează anonim nimeni nu știe cine a votat pentru tine. Dacă am fi intrat ar fi fost drăguț, dar nu înseamnă că nu mai putem dormi noaptea.
Ai jucat vreun rol la realizarea acestei cărți de aniversare?
În afară de a ajuta la alegerea unor poze, nu. S-au ocupat de la editură. Dar uitându-mă pe toate acele fotografii m-a cuprins nostalgia. Erau atât de multe lucruri de care uitasem.
Allan Atkin, primul vocal al trupei, a fost dezamăgit că i-a fost scoasă o introducere care a fost scrisă la cerere, sugerând că această carte ar trebui reintitulată „47 de ani de Heavy metal”.
Ca să fiu sincer, nu am știut asta. A fost decizia editurii. Dar oricum este o carte cu fotografii.
Ai citi autobiografia lui Rob?
Nu, nu încă. Dar am fost acolo, în cea mai mare parte a timpului. (râde)
