74 de ani ar fi trebui să împlinească azi Syd Barret, unul dintre membrii fondatori ai Pink Floyd. El a fost considerat unul dintre pionierii genului rock psihedelic. A murit la 7 iulie 2006.
A fost principal autor din spatele debutului trupei – capodopera din 1967, The Piper at the Gates of Dawn, și a unor single-uri de succes care au ajutat la definirea erei psihedelice. Geniul său creativ a fost deraiat de un colaps alimentat de droguri, forțând în 1968 îndepărtarea sa din trupa la a cărei formare a contribuit. Deși Barrett nu a făcut parte din Pink Floyd mai mult de doi ani din cei 30 de carieră, spectrul său a bântui grupul amintind că existena și prezența sa se simte în unele dintre cele mai frumoase piese.
„Nu cred că se poate vorbi cu ușurință despre mine”, s-a confesat Syd Barrett în 1971, revisteu Rolling Stone, la trei ani de la lansarea în cariera solo. „Am o minte întortocheată. Oricum, nu sunt nimic din ceea ce crezi că sunt”. La puțin timp de la această declarație, a abandonat complet cariera muzicală, retrăgându-se din viața publică, lăsând să iasă la iveală tot feluri de bârfe și zvonuri. Pentru unii este un Icar al chitarei: o poveste despre faimp, droguri și exces. Pentru alții, este ultimul artist romantic, ce trăiește departe de lume. Odată intrat în lumea sa, i-a lăsat pe fani să rezolve ghicitoarea care este Syd Barrett.
Până la finalul vieții, a revenit la numele de botez, Roger, și și-a desfășurat viața ca pictor amator, fiind un excentric al orașului în care s-a născut: Cambridge, Anglia. Syd Barret, emblema rock, a murit cu mult timp înainte să o fac fizic, din cauza cancerului pancreatic, la 7 iunie 2006. Și la aproape 14 ani de la moartea sa, mai sunt lucruri pe care nu le știam despre Syd Barrett.
A încercat să se alăture unei secte religioase.
În vara anului 1965, când Barrett făcea primii pași în muzică cu Pink Floyd, a început să consume droguri psihedelice împreună cu niște prieteni. Introspecția indusă de LSD și alte droguri de același gen i-a făcut pe mulți din cercul său de prieteni să se convertească la o sectă Sikhism, cunosctă ca Sant Mat („Calea Sfinților”). Religia acestora, adoptată din India secolului al XIII-lea, urma un cod moral foarte strict și principii de abstinență.
Barrett, care numai un om obișnuit nu era, li s-a alăturat. Tânărul de 19 ani a călătorit la un hotel din londra pentru a fi admis de liderul sectei, un guru pe nume Maharaj Charan Singh Ji. Acesta i-ar fi spus că nu acceptă pe nimeni care face o astfel de cerere bazată pe emoții. Era neobișnuit ca guru să respingă pe cineva, dar l-a respins pe Syd după ce i-a spus că cerearea sa este emoțională și nu bazată pe căutare spirituală adevărată.
Refuzul l-a cam dărâmat pe tânărul artist. Având în vedere tulburările mentale care urmau, o viață simplă fără droguri și meditație ar fi putut fi cel mai bun lucru pentru el. Dar dincolo de toate, ar fi pus capăt foarte devreme drumului de rock star al lui Syd Barrett.
Barrett a scris primul single Pink Floyd despre un hoț de lenjerie intimă din viața reală
„Arnold Layne” este cunoscută ca melodia cu care Pink Floyd a ieșit în lume, dar este și o odă adusă unui „bandit” de lenjerie intimă, prima care a intrat vreodată într-un top muzical. Versurile au fost inspirate de un fetișist necunoscut care se strecure prin curțile din Cambridge și fura elemente de lenjerie intimă ale femeilor – inclusiv din curtea lui Roger Waters.
„Mama mea și a lui Syd aveau studente în chirie”, declara Waters într-un interviu din 1967. ”Era o facultate nu departe de noi. Așa că în permanență, pe frânghii, erau la uscat chiloți și sutiene, iar Arnorld sau cum s-o fi numind, aveau obiceiul de a se furișa și a fura din ele. Nu l-au prins niciodată. A încetat când lucrurile au devenit periculoase pentru el.”
„Am crezut că Arnold Layne era un nume drăguț și se potrivea bine muzicii pe care o compusesem”, declara Barrett pentru Melody make, în 1967. „Apoi, m-am gândit că arnold trebuie să aibă un hobby, și am pornit de acolo”.
S-a uitat la un documentar despre viața lui și nu i-a plăcut
Lui Barrett nu-i plăcea să i se aducă aminte de trecut, și deseori se supăra atunci când se întâmpla asta. Dar a făcut o excepție în noiembrie 2001, când BBC a difuzat documentarul Omnibus, despre viața lui. S-a hotărât să-l vadă.
„Am fost foarte suprins că a vrut să se uite”, își amintește Rosemary Breen, sora lui Syd. „A venit să-l vedem împreună. Nu i-a plăcut – nu prea știa despre ce este vorba. Așa cred. Doar a spus: Este foarte zgomotos. Muzica e foarte zgomotoasă.”
Deși se pare că s-a bucurat să asculte piesa „See Rmily Play” a celor de la Pink Floyd, nu a fost o experiență plăcută pentru Syd. „Nu s-a bucurat. Altă viață, altă persoană.”, spune Breen.
Părăsind Londra pentru totdeauna, el a mers pe jos 80 de kilometri, până la casa în care locuia mama sa
Povestea vieții lui Syd Barrett este deseori îmcețoșată, dar a doua jumătate a anilor 1970 este în mod special o perioadă întunecată, despre care se cunosc foarte puține lucruri. S-a mutat dintr-un hotel în altul în Londra, înainte să se stabilească într-un final într-un apartament din Chelsea Cloisters. Își petrecea vreme cumpărând și aruncând obiecte extraordinar de scumpe de la Harrods.
„Lucrurile pe care obișnuia să le arunce erau incredibile”, povestea Ronnie Salmon, omul de serviciu de la Chelsea Cloisters. „Într-o zi, Harrods i-a livrat un televizor Dynatron. Făcea cam 800 de lire. L-a ținut două zile apoi m-a chemat și mi-a spus: Ronnie, poți lua tu ăsta de aici? I-am spus: Ce vrei să fac cu el, Syd? A spus: Ia-l, păstrează-l. Aveam o chitară a lui. Două amplificatoare Marshall. Ceilalți îngrijitori ai clădirii erau invidioși pentru că el îmi dădea atâtea obiecte.”
Într-un final, banii lui Barrett s-au terminat așa că s-a retras în casa mamei sale din Cambridge. Cu câteva săptămâni înainte, în 1982, a făcut toate aranjamentele pentru călătoria finală. A renunțat la mobilă, televizoare, chitare și chiar la casetele cu sesiunile de înregistrări, înainte de a împacheta câteva lucruri într-un rucsac. A lăsat în urmă un maldăr de rufe murdare.
A făcut 80 de kilometri pe jos. „Nu m-a surprins să a mers pe jos atât de mult, era în stare de orice”, povestea sora sa Rosemary Breen. „Îmi amintesc că a avut niște bășici mari la picioare care s-au vindecat foaret greu.” Arevenit la numele de botez, Roger Barrett, ucigând efectiv pentru totdeauna, alte ego-ul de rocker.
După Pink Floyd, a cântat cu o altă formație pentru scurt timp
După despărțirea de Pink Floyd, Barrett a înregistrate două albume – The Madcap Laughs și Barrett – și a încercat de câteva ori să revină pe scena concertelor. Prima apariție solo a avut loc la 6 iunie 1970, la London’s Olympia Exhibition Hall.
Nu va mai apărea în public, apoi, până la 26 ianuarie 1972, când este smuls din mulțime la un concert al muzicianului de blues Eddie „Guitar” Burns. Rămâne pe scenă și cântă împreună timp de 30 de minute.
Toboșarul și basistul trupei Boogie Band, Twink Adler și jack Monck, îl cooptează pe Barrett pentru a forma o nouă formație, Stars, care au debutat la 5 februarie 1972 cu un concert improvuzat la Dandelion Coffee Bar din Cambridge. Au urmat și alte concerte. Dar la unul dintre ele Barrett a avut probleme cu sonorizare și de-abia a putut fi auzit, s-a rănit într-o coardă, iar apmplificatorul de bass a cedat. Două zile mai târziu au urmat niște repetiții, dar o cronică nefavorabilă dintr-un ziar îl face să renunțe să mai cânte. Stars se destrămat după numai o lună.
