Dar sa deranjam un pic vecinii, ca prea suntem cuminti!
Cuminti au fost si Disturbed vreme de vreo cinci ani, pentru ca, spun ei, “e ok sa luam o pauza si sa lasam lumea sa I se faca dor de noi”. Ce-i drept, pauza a fost cam mare si parca n-ar repeta experienta. Dar ce-a rasarit dupa cinci ani parca a meritat asteptarea. Immortalized a sarit in Top Billboard 200 direct pe primul loc, la fel ca alte patru albume ale lor – o performanta pe care o impart doar cu Metallica si Dave Matthews Band. Eh, si aici incep controversele.
Unii ii iubesc pe Distrubed definitiv si categoric.
Unii ii mai iubesc doar pentru ca la inceput erau cei mai cei nu metal gods (vezi Down with the Sickness).
Unii nu ii mai iubesc tocmai pentru ca la inceput erau atat de nu metal si pe parcurs n-au mai fost suficient de hard sau de heavy, chestie care nu l-a demoralizat niciodata pe David Draiman. “We probably have too much melody going on”
Si apare Immortalized, dupa o pauza de ditamai cinci ani. Criticii fac ce stiu mai bine si critica lipsa de hardcore si excesul de comercial. Rezultatul-dezastru, spun ei? Disturbed sunt accesibili! Asta e metal pentru mase, ceea ce e in sine un termen impropriu.
Ba mai mult decat atat: The Light – un cantec pozitiv?! Asaa cevaa… Evident, mie tocmai The Light imi place, tocmai pentru ca nu sunt suficient de metalica, tocmai pentru ca nu sunt deloc hardcore, si nu sunt heavy decat in punctele esentiale despre care nu vorbim aici si acum.
Strategie de business, tactica gen “sa dam fanilor ce vor si sa pastram locurile fruntase in topuri”, “sa nu schimbam nimic daca totul functioneaza”? Asa o fi, nu zic nu.
Dar pana la urma si la urma, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie. Si sper ca si tie.
