Acasă, cu argintul în bagaje și cu bucuria în suflet!
Întoarcerea Corului Allegretto din Spania
– o poveste despre performanță, emoție și dragostea celor de acasă
Sunt întâmplări pe care le pregătim cu minuțiozitate, cărora le dedicăm săptămâni sau luni de muncă și pentru care încercăm să anticipăm până și cele mai mici detalii, dar sunt și momente care se nasc din spontaneitatea și generozitatea oamenilor și care ajung să ne emoționeze într-un fel pe care nu l-am fi putut prevedea. Întoarcerea corului Allegretto România din Spania, după participarea la competiția internațională SING FOR GOLD – The World Choral Cup 2026, organizată de INTERKULTUR, la Calella, a fost pentru mine una dintre acele experiențe în care bucuria unei reușite artistice a căpătat, datorită celor care ne așteptau acasă, o dimensiune sufletească aparte.
Ne întorceam în România cu o prețioasă medalie de argint și cu satisfacția unui loc al doilea obținut într-o categorie în care copiii noștri avuseseră drept concurenți șapte formații corale alcătuite exclusiv din adulți. Pentru noi, cei care cunoșteam îndeaproape toate eforturile depuse pentru această participare, rezultatul avea o semnificație cu atât mai mare cu cât pregătirea se desfășurase într-un interval de timp extrem de scurt, printre numeroase alte angajamente artistice pe care le onoraserăm cu aceeași responsabilitate. Copiii reușiseră să își depășească emoțiile, temerile și propriile limite, să se prezinte cu demnitate în fața unui juriu internațional și să demonstreze că tinerețea nu reprezintă un impediment atunci când talentul este însoțit de disciplină, pasiune și o dorință autentică de a face performanță.
După zilele intense petrecute la Calella, după emoțiile din Sala Mozart, concertele susținute, întâlnirile cu artiști din alte țări, aplauzele primite și toate acele întâmplări care dau farmec unei călătorii cu un grup de copii și adolescenți, drumul spre casă ne găsea obosiți, dar fericiți, cu sufletele încă pline de impresii și cu nerăbdarea firească de a-i revedea pe cei dragi. Credeam că festivitatea de premiere reprezentase punctul culminant al acestei experiențe și că, odată ajunși în România, urma să încheiem un capitol minunat din povestea Allegretto, păstrându-i amintirea în fotografii, în filmări și, mai ales, în sufletele noastre.
Numai că povestea avea să continue într-un mod pe care nu îl anticipaserăm. La Aeroportul Băneasa, dincolo de ușile care despart zona de sosiri de cei veniți să își întâmpine apropiații, ne aștepta o surpriză pregătită cu atâta dragoste, încât emoția acelui moment avea să se adauge, cu aceeași intensitate, tuturor celor trăite în Spania. Părinți, bunici, rude și prieteni, oameni care ne urmăriseră parcursul de la distanță, care așteptaseră veștile din competiție și care se bucuraseră pentru fiecare reușită a copiilor, se mobilizaseră pentru a le oferi o primire pe măsura performanței lor.
Un banner imens, pe care se putea citi „FELICITĂRI, ALLEGRETTO!”, un altul purtând numele corului, mesaje de felicitare și flori pregătite cu grijă alcătuiau decorul unei adevărate sărbători, în care agitația obișnuită a aeroportului părea să se fi transformat, pentru câteva zeci de minute, într-o manifestare de bucurie colectivă.
Îmi revine în minte imaginea copiilor îmbrăcați în roșul devenit atât de familiar celor care cunosc Allegretto, cu ecusoanele competiției încă la gât și cu micile steaguri tricolore pe care le purtau cu mândrie încă de la coborârea din avion. Trăgând după ei valizele, unele aproape cât cei care le purtau, au descoperit, dincolo de ușile zonei de sosiri, mulțimea celor dragi care îi așteptau cu flori, bannere și o bucurie greu de descris în cuvinte.
Fiecare copil a primit câte un trandafir roșu, iar imaginea lor, cu florile într-o mână și tricolorul în cealaltă, înconjurați de îmbrățișările și felicitările celor de acasă, mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai emoționante amintiri ale acestui turneu. Erau chipuri luminate de surpriză, zâmbete largi, priviri care își căutau nerăbdătoare părinții, gesturi spontane și exclamații de fericire, toate amestecate cu grija pentru bagaje, cu dorința de a face fotografii și cu acea agitație veselă pe care o cunosc atât de bine din călătoriile noastre.
M-am uitat cu drag la reacțiile copiilor, atât de diferite și totuși atât de asemănătoare în sinceritatea lor. Cei mai mici încercau să își croiască drum printre cei mari, preocupați să nu piardă florile primite, în vreme ce adolescenții, care uneori își ascund emoțiile sub aerul dezinvolt al vârstei, nu reușeau să își stăpânească entuziasmul. Oboseala călătoriei se mai citea pe chipurile lor, dar bucuria revederii părea să fi alungat, măcar pentru câteva clipe, toate orele de nesomn și toată tensiunea acumulată în zilele competiției.
M-au impresionat în mod deosebit mesajele pregătite de cei care ne așteptau. „Campionii noștri! Felicitări, Allegretto!” scria pe câteva dintre foile ținute cu mândrie în mâini, iar în aceste cuvinte am regăsit întreaga afecțiune a unor oameni pentru care copiii noștri erau deja învingători, indiferent de culoarea medaliei. Ei știau cât de mult munciseră, cât curaj le trebuise să urce pe scenă alături de formații de adulți și cât de important era pentru fiecare dintre ei să simtă că eforturile depuse fuseseră răsplătite.
Nici Andrada Stan, cea care îi pregătise și îi condusese pe copii spre această performanță, nu a fost uitată. Florile și felicitările primite au reprezentat o recunoaștere binemeritată a muncii sale, a răbdării, exigenței și dăruirii cu care reușise, într-un timp atât de scurt și în condițiile unui program artistic deosebit de solicitant, să pregătească un repertoriu competitiv și să le ofere copiilor încrederea necesară pentru a se prezenta în fața unui juriu internațional. Cunosc foarte bine efortul din spatele acestei reușite și știu câtă responsabilitate presupune să formezi un colectiv, să îi descoperi potențialul și să îl conduci spre performanță, astfel încât m-am bucurat sincer să văd că munca ei era apreciată cu atâta căldură.
În mijlocul acestei atmosfere, gândul m-a purtat, fără să vreau, către acele întoarceri de altădată, când familiile își așteptau apropiații veniți de departe cu flori și îmbrățișări, iar poveștile călătoriei începeau să fie depănate încă din primele minute ale revederii. Mi-am dat seama cât de prețioase au devenit asemenea gesturi într-o vreme în care ne-am obișnuit să transmitem felicitări printr-un mesaj grăbit, să ne exprimăm admirația printr-o reacție pe o rețea de socializare și să împărtășim bucuriile celorlalți mai ales prin intermediul ecranelor.
Oamenii aceștia aleseseră însă să fie acolo, să își lase deoparte preocupările, să își rupă din timpul lor și să pregătească o surpriză care avea să le ofere copiilor o amintire minunată. Pentru mine, frumusețea gestului lor depășește cu mult ceea ce pot surprinde fotografiile, pentru că vorbește despre solidaritate, generozitate și despre acea formă de afecțiune sinceră care nu are nevoie de declarații elaborate pentru a fi înțeleasă.
Mă gândesc adesea cât de important este pentru un copil să simtă că reușitele sale sunt prețuite nu numai de profesorii și colegii alături de care muncește, ci și de oamenii care îl așteaptă acasă. Să știe că, în timp ce el încearcă să își stăpânească emoțiile pe o scenă aflată la mii de kilometri distanță, cineva îi urmărește parcursul cu sufletul la gură, îi ține pumnii și se bucură pentru fiecare veste bună. Cred că asemenea experiențe au un rol extraordinar în formarea copiilor, pentru că le oferă încredere, le confirmă valoarea efortului depus și îi învață că adevărata bucurie devine și mai mare atunci când este împărtășită.
De altfel, aceasta este una dintre cele mai frumoase particularități ale comunității Allegretto, care, de-a lungul anilor, a devenit pentru multe generații mai mult decât un loc în care se învață muzică. În jurul acestui nume s-au legat prietenii, s-au construit relații de încredere, s-au împărțit emoții, griji, speranțe și bucurii, iar experiențele trăite împreună au devenit parte din povestea personală a fiecăruia. Avem, asemenea oricărei comunități vii, și momente dificile, opinii diferite, provocări organizatorice sau perioade în care oboseala și presiunea evenimentelor își spun cuvântul, însă tocmai asemenea clipe de bucurie comună ne reamintesc ceea ce ne aduce împreună și dau sens tuturor eforturilor pe care le facem.
Pentru mine, care cunosc îndeaproape tot ceea ce presupune organizarea unui turneu internațional, de la primele demersuri și până la întoarcerea în siguranță a ultimului copil acasă, această primire a avut și o semnificație profund personală. În spatele imaginilor frumoase, al costumelor de scenă, al aplauzelor și al medaliilor se ascunde o muncă uriașă, adesea nevăzută, cu responsabilități, griji, nopți nedormite, obstacole neprevăzute și soluții care trebuie găsite uneori în împrejurări deloc favorabile. Sunt lucruri despre care vorbim rareori, pentru că, atunci când totul se încheie cu bine și copiii sunt fericiți, satisfacția rezultatului ajunge să estompeze dificultățile întâmpinate pe parcurs.
În seara aceea, privind mulțimea adunată să ne întâmpine, am simțit că toate aceste eforturi își găseau o răsplată sufletească aparte, prin recunoașterea venită din partea unor oameni care înțeleg, apreciază și susțin ceea ce construim împreună. M-am gândit cu recunoștință la părinții care au făcut posibilă participarea copiilor, la cei care ne-au fost alături de la distanță, la oamenii implicați în pregătirea și organizarea deplasării și la toate contribuțiile, unele cunoscute, altele rămase discret în culise, fără de care această experiență nu ar fi putut deveni realitate.
M-am bucurat și de prezența echipei de televiziune venite să surprindă momentul întoarcerii noastre, pentru că îmi doresc ca asemenea performanțe să fie cunoscute și apreciate de cât mai multă lume. România are copii extraordinar de talentați, profesori dedicați și proiecte culturale care îi fac cinste, iar poveștile lor merită să ajungă în atenția publicului, nu doar pentru rezultatele obținute, ci și pentru munca, perseverența și pasiunea care le fac posibile.
În toată această bucurie, m-am surprins gândindu-mă și la ziua în care copiii de astăzi, deveniți adulți, vor privi fotografiile întoarcerii din Spania. Poate că își vor aminti de Sala Mozart, de emoțiile concursului, de momentul premierii, de colegii și prieteniile legate în acele zile, dar îmi place să cred că vor retrăi cu aceeași căldură și seara în care, ajunși acasă, au descoperit atâția oameni adunați special pentru ei. Vor zâmbi, probabil, recunoscându-și chipurile de acum, valizele îngrămădite, trandafirii roșii și steagurile tricolore pe care le purtau cu atâta mândrie, iar odată cu trecerea anilor vor înțelege poate și mai bine câtă dragoste se ascundea în spatele acelei primiri.
Îmi doresc ca, dincolo de medalia de argint, de locul al doilea și de satisfacția unei performanțe internaționale, să păstreze mai ales sentimentul că au făcut parte dintr-o comunitate în care au fost iubiți, susținuți și încurajați să își urmeze visurile, în care talentul le-a fost prețuit și în care fiecare reușită a fost întâmpinată cu o bucurie sinceră, împărtășită de toți cei care le-au fost aproape.
Am plecat în Spania cu speranța că vom reprezenta România cât mai frumos și ne-am întors cu o medalie prețioasă, cu o experiență artistică extraordinară și cu amintiri care ne vor însoți multă vreme. Ceea ce nu știam însă era că acasă ne mai aștepta un dar, unul care nu putea fi câștigat în fața unui juriu și care nu avea nevoie de nicio festivitate de premiere: dragostea celor care ne așteptau, exprimată cu o generozitate și o sinceritate care m-au emoționat profund.
Le mulțumesc din toată inima părinților, bunicilor, prietenilor și tuturor celor care au pregătit această surpriză minunată, pentru timpul, grija și afecțiunea cu care ne-au întâmpinat, dar mai ales pentru că le-au oferit copiilor o amintire atât de frumoasă și le-au arătat, încă o dată, cât de mult înseamnă pentru cei de acasă.
Iar vouă, dragii mei allegrettiști, vă mulțumesc pentru încă o experiență extraordinară pe care am avut privilegiul să o trăim împreună, pentru curajul, ambiția, talentul și bucuria cu care continuați să scrieți pagini noi în istoria acestui cor minunat.
Poate că, peste ani, când amintirile acestui turneu se vor așeza în sufletele noastre, vom descoperi că printre cele mai dragi imagini ale călătoriei nu se va afla doar cea a medaliei câștigate în Spania, ci și aceea a unor copii întorși acasă cu tricolorul în mâini, întâmpinați cu trandafiri roșii și cu brațele deschise de oamenii care îi iubesc.
Bine am revenit acasă, Allegretto!
Dana Popescu
Manager – Corul Allegretto România
