A Gig In The Sky
Era cat pe ce sa se cheme Eclipse, taman ce Machine Head lansasera un album numit Dark Side of the Moon. Intimplarea a facut ca discul lor sa nu se vanda mai deloc, asa ca Eclipse a redevenit “The Dark Side of the Moon – Opera pentru tot felul de Lunatici”. O nebunie despre nebunie, despre lacomie, despre conflict si timp pierdut, despre durere si alienare, chestii care “ii inebunesc pe oameni”, vorba lui Waters. Albumul a inceput sa se inchege direct pe scena, iar rularea continua din concert in concert nu avea cum sa duca decat la rotunjirea intregului concept de album/idee. Nu le erau straine niciunele dintre chestiile care “ii inebunesc pe oameni”, iar omul lor, Syd Barret, incepuse sa piarda lupta sub ochii lor. Partea intunecata a Lunii nu fusese niciodata un concept astronomic pentru ei. Viata, rotunda ca o luna plina, era observata in toata intunecimea ei, iar sensul versurilor, titlul pieselor, talcul copertii, toate sunt subiecte neepuizate nici in ziua de azi.
Asa cum istoria aranjeaza uneori lucrurile exact cum trebuie, atunci cand s-au apucat de inregistrat la Abbey Road Studios, le-a fost repartizat inginerul de sunet Alan Parsons… Nu plecati departe, vom mai auzi de el aici.
Coperta. Coperta trebuia sa fie “simpla si indrazneata”. Nu cred ca exista om care sa fi ascultat muzica la viata lui si care sa nu recunoasca macar coperta albumului.
Care album, pe 28 aprilie 1973, ajungea pe primul loc in topurile din Statele Unite. Foarte pe scurt, The Dark Side of the Moon este unul dintre cele mai bine vandute albume din istorie, printre primele 25 de albume vandute in America. Desi a ramas No. 1 doar o saptamana, a ramas in topul Billboard 741 de saptamani, dintre care 736 consecutiv, din 1973 in 1988. In 1991 a revenit in topul Pop Catalog Albums unde nu bag mana in foc ca nu se afla si in ziua de azi. In Marea Britanie este al saptelea cel mai bine vandut album din toate timpurile si, ce ironie, cel mai bine cotat album care nu a ajuns niciodata pe primul loc.
Roger Waters povestea ca “Dupa ce am terminat inregistrarea, am luat o banda cu mine acasa si am ascultat-o impreuna cu sotia mea. Si imi aduc aminte ca la final a izbucnit in plans, si m-am gandit “ok, e clar ca am atins o coarda undeva” si eram destul de multumit de asta. Stii cand iti iese ceva cum trebuie, mai ales cand compui muzica, mai ales cand asculti impreuna cu altcineva si parca auzi totul cu… alte urechi. Si in momentul ala ma gandeam “Wow, a iesit o chestie destul de complexa!” si am fost convins ca lumea va rezona cu ce am facut”.
