Ave nous si lista lui Schindler

lista lui schindler. vad a nu stiu cata oara filmul asta si tot de atatea ori am acelasi repetitiv gand: suntem prea imbuibati, prea cu o lipsa acuta de valori, prea usuratici, prea goi si prea superficiali. nu, seven cu brad pitt nu imi inspira nici un gand. dar lista lui schindler ma face sa aud si mai tare claxoanele isterice de la intersectie de parca ar fi vorba de viata si de moarte cand de fapt nu e vorba nici de una nici de alta, lista asta ma face sa vad toate stirile bune, rele cu si mai mare detasare, toata miscarea asta brownian umana de 2018 cu si mai mult scepticism.
uitam repede si e bine ca e asa. dar nici macar atunci cand ne readucem aminte nu dam doi bani pe trecut. suntem prezent si trecutul asta de la televizor, din filme, nu e al nostru. ne intereseaza desigur viitorul, dar doar al nostru si numai al nostru personal, dam doi bani pe trecut atat cat sa ne falim cu asta in vorbe. vad oameni arsi in lista lui schindler, vad razboi, vad crime, vad alienare. desigur, e doar un film artistic foarte bine realizat. nu e nimic real. e doar o imagine care sa-ti aduca aminte. si reuseste atat de bine spielberg sa ma faca sa simt mic si neimportant incat devine visceral. si-mi spun iar: suntem prea inbuibati, prea satui, prea sanatosi, prea plini de placeri si mofturi. traim timpuri bune si foarte bune si nici macar nu ne dam seama de asta. ne pierdem in cacaturi zilnice si mici pe drumul spre Nimicul Final. avem ce manca, ce creste, ce mirosi, ce iubi, ce ura, ce spune, ce face. da, avem probleme noastre, toti avem problemele noastre dar ele se intampla printre toate celalalte care sunt doar ale noastre. egocentrism. de la nastere pana la moarte. si iarasi vad secventa rochitei rosii trecand prin ghetoul rupt de crime. si apoi rochita rosie, spre final de film, dusa pe caruta spre maldarul de cadavre in flacari. simt fumul pe limba si gustul de carne arsa iese din televizor si-mi inunda narile.
undeva afara niste melteni si-au oprit masinile in intersectie si au iesit sa-si bage si sa-si scoata. oral, bucal, verbal. au uitat, poate habar n-au si n-au stiut cat sunt de norocosi si fericiti. sunt primari deci au nevoi primare. poate isi traiesc minutele in furie si ura si furt si minciuna si razbunare si tot ce e mai rau. poate nu. oricum ar fi habar n-au ca ar trebui sa fie poate recunoscatori ca sunt acum si nu atunci, ca sunt ceea ce sunt acum si nu ceea ce ar fi putut sa fie. o gramada de carne arzand. dar si ei, ca multi altii, ca noi toti, ii dam inainte. cu micimile noastre zilnice. pentru ca traim, da, vremuri poate tulburi. vin insa si zic: traiti cele mai misto si bune timpuri si habar n-aveti de asta. poate asta e si definitia fericirii: ignoranta. fericiti cei saraci cu duhul. traim intr-o tara, pe un continent, intr-o epoca, pe o planeta care nu cunoaste razboiul si nespunerile lui. suntem imbuibati si nici ca ne pasa de cei care au murit ca noi, intr-un fel sau altul, prin hatisul determinarilor istoriei pentru ca noi sa fim acum aici. nu avem rusine, nici teama, nici amintire, nici gand macar de razboaiele si atrocitatile de atunci. ce nu stii nu te doare si cu cat stii mai putin cu atat esti mai fericit. sa fim fericiti deci. suntem simpli, avem bucurii simple, traim simplu, murim simplu. ne nastem pentru placere, traim prin prisma ei, murim si nu ramane nimic in urma, chiar daca noi credem ca am facut mare branza. nu facem nimic. un gand insa pentru cei care si-au dat viata ca eu sa fiu acum aici si sa scriu asta, da. si de fiecare data cand vad filme documentare cu razboaie, cu avioane in picaj in flacari, cu soldati raniti sau legati sau umbre, raman mut si fara suflare pentru ca in fata mea, acolo, atunci, sunt chiar oameni care au trait candva, ca mine, ca tine, si care acolo au murit si mor de fiecare data, in repetitie, si acum mor in chinuri si urlet iar si din nou in fata mea. in avionul prabusit in filmul ala documentar, in transea aia, in ascunzatoarea si pe vasul ala care se scufunda explodand cu o muzica de fundal care nu scoate la suprafata nimic din urlet. urlet mut.
somme, stalingrad, verdun, omaha beach. you name it. si raman asa minute intregi. in cele din urma, dupa minute de tacere, imi desfac o cola si redevin prezent. si iar de la capat. un cerc. al nimicului. nu invatam nimic niciodata din nimic. nici nu prea vrem, nici nu prea avem timp, nici nu prea ne mai intereseaza. avem alte probleme si pasiuni si hobby-uri. si pentru ca nu invatam nici macar ce-ar trebui despre prezentul care moare dar’mite despre trecutul care s-a dus demult, vom repeta greselile. mai devreme sau mai tarziu. la alta scara, cu alte metode dar cu aceleasi rezultate.
ave nous!

Related Posts

3 thoughts on “Ave nous si lista lui Schindler”

  1. Da, Lista lui Schindler este unul dintre filmele mele greu de vazut preferate si nu-l ratez nici eu cind il prind si mereu ma impresioneaza la fel de puternic, cel mai tare scena in care el, Schindler, isi cere iertare de la ei, cei ramasi in viata, ca nu i-a putut salva pe toti si acolo e punctul de maxima umanitate al filmului, pentru ca acolo vorbeste Spielberg poate in numele tuturor celor care am trait si traim dupa orice razboi, cit de mic, de pe aceasta planeta, dupa orice razboi caruia i cad prada oameni simpli, vinovati doar pentru ca s-au nascut intr-un loc sau intr-o rasa/ o natie/ o epoca.
    Si da, ai mare dreptate, n-ar trebui sa uitam atit de usor, fiindca doar memoria exterminarilor si absurdului ne mai reaseaza viata intr-o dimensiune cu sens si valoare sau macar cu recunostinta.
    Bun reminder, de completat si cu:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.