Tabloul

Nici nu-si mai aducea aminte de cand statea atarnat. Sa fi fost doua zile, sa fi fost zece ani sau poate o suta, tabloul nu reusea sa-si aduca aminte deloc. Statea singur in camera goala. Singur pe peretele gol, tabloul atarna. Si se plictisea enorm. Nu intra nimeni in camera, nu iesea nimeni, nimeni nu se uita la el, nimeni nu trecea pe langa el. Zi de zi, noapte de noapte, tabloul nu facea decat sa stea singur si sa atarne. Ziua, tabloul auzea larma obositoare a strazii. Tot zgomotul asta, tabloului nu-i displacea. Sunetul era singura lui legatura cu lumea. Ii placea sa stea si sa-si imagineze lumea:culorile angrenajelor care claxonau, fetele fiintelor care treceau, pasarile care certau aerul. Noaptea sunetele se estompau. Orasul sau orice ar fi fost afara, se ducea departe. In camera goala, in intuneric, tabloul nu dormea. Nu cunostea notiunea. Era doar un tablou. Facut sa atarne. Si sa fie privit. Din pacate, noaptea, putinele insecte care intrau in camera, nu-si ridicau ochii spre el. Cand treceau peste el, il gadilau groaznic. Cum nu avea maini si gura ca sa le dea deoparte sau sa strige, nu-i ramanea decat sa stea nemiscat si sa indure. De fapt, si cu asta se obisnuise. Ce-l supara insa cel mai tare pe tablou era ca nimeni nu venea sa-l priveasca. Nimeni nu se uita la el admirativ, nimeni nu dadea din cap a intelegere privindu-l, nimeni nu radea de el sau trecea indiferent prin fata lui. Nimeni, nimeni. Niciodata.

Intr-o buna zi, usa camerei se deschise si cineva atarna pe peretel de visavis un alt tablou. Uimirea tabloului nostru a fost atat de mare, incat ramase mut. De fapt, nici sa fi vrut nu ar fi putut scoate vreun sunet. Pe peretele opus, noul tablou infatisa un peisaj de o frumusete cum rar vazuse. De fapt, nu vazuse in toata viata lui de tablou decat pereti goi si albi. De aceea peisajul i se parea cel mai frumos lucru de pe lume. „Deci asta e lumea de afara” isi sopti din culori tabloul. Si i se facu un dor nespus de afara. Zile in sir, tabloul statea si privea peisajul. Chiar daca nu avea ochi, tabloul simtea ca si cum ar fi vazut tabloul care infatisa o mare, un munte si un apus. Simtea si i se facea din ce in ce mai dor de acel ceva pe care nu-l cunoscuse niciodata. Acum era bucuros ca in camera nu intra nimeni. Putea sta linistit si sa viseze la afara. Nu-l deranja nimeni din reverie, nu se aseza nimeni in fata lui, nu tropaia nimeni in camera unde era doar el tabloul si peisajul. Tabloul traia cele mai frumoase zile de cand se stia. Visa si era fericit. Ii era deajuns.

Cand a fost luat de pe perete, tabloul a incercat sa strige. Sa loveasca, sa scuipe, sa urle, sa se impotriveasca. Mainile care l-au apucat nu au simtit nimic din zbaterea tabloului. Ele nu erau facute sa simta, ele erau concepute sa execute ordine. Focul din curte era aproape stins cand mainile l-au aruncat in el. Astfel incat tabloul a mai apucat sa vada asa cum stia el, asa cum simtea el, cerul. Albastru. Atat de albastru si de plin de vata de zahar. Atat de viu. Culorile care curgeau din tablou in timp ce se transforma in flacara, erau lacrimile sale. Rosii, galbene, verzi si violet. Nu a aflat niciodata daca erau culori de fericire sau de durere. Pentru ca din tablou, nu au mai ramas pe pamant decat lacrimile sale: rosii, galbene, verzi, violet.

Related Posts

One thought on “Tabloul”

  1. Veeery nice! 🙂 Mi-aduce aminte de o alta poveste, pe care am incercat s-o incropesc in tinerete, tot despre un tablou, dar eu i-am zis Pinza…. 🙂
    Am crezut ca povestea spusa de tine se va termina altfel: Intr-o zi, Tabloul descopera ca celalalt tablou, atirnat pe peretele din fata lui, in faptura caruia intrezareste lumea de afara, nu e altceva decit o Oglinda… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.