Oloi Holhoi

(Spatiu larg, deschis, campie nemarginita, goala de jur imprejur cat vezi cu ochii.
Doua personaje, unul in costum, aranjat, altul rufos, homeless. Cel in costum e bine facut, barbat puternic in floarea varstei, fata interesanta. Cel rufos e slab, tras la fata, bolnav, descarnat.
Dialogul de o parte si de alta a unei usi aflate in camp deschis.
La inceput campul e dezolant, in final campul e verde, inflorit si viu.
La sfarsit, personajul bine facut e slab, tras la fata, foarte bolnav si descarnat si celalalt e bine facut, puternic, plin de viata.
Film noir la inceput, color grading pe ultimul cadru)

zeu si atothotarator, faraonul s-a gandit ca cel mai potrivit pentru el e sa traiasca in continuare.

la fel de atotputernic si primar, la fel de cu drepturi depline asupra supusilor.

moartea cea pierde vara, afland de una ca asta s-a amuzat nitel in coltul gurii descarnate dupa care s-a hotarat sa schimbe treaba si sa ii dea o lectie (pentru ca stia ca lucrurile se platesc pe lumea asta si nu in cercurile unde se invartea ea deobicei)

astfel incat a batut la usa faraonului si i-a spus:

„pregateste-te, de azi in trei luni o sa vin sa te iau”

faraonul nu s-a speriat dar s-a infuriat peste masura:

„cine esti tu sa-mi spui mie, faraon in floarea varstei, una ca asta?

„sunt moartea” a raspuns moartea

si faraonul i-a inchis usa in nas, peste masura de nervos si cu cuvinte grele a blestemat-o in toate cuvintele posibile si imposibile, in toate gandurile negre si foarte negre.

au trecut trei luni si faraonul a inceput sa se simta rau vizibil, sa nu-i mai arda de nimic si de nici o placere.

dar pentru ca era faraon si zeu si mama si tata si atotstapanitor, si nu stia altceva decat sa-si dovedeasca micimea prin manifestarea puterilor sale namarginite asupra celor mici, a continuat sa-si chinuie supusii si mai abitir ca inainte.

pe masura ce se simtea din ce in ce mai slabit, faraonul blestema si mai mult si mai tare moartea, asta in timp ce isi biciuia supusii cu si mai multa forta. apropiatii de la palat chiar se mirau cum de faraonul, vizibil bolnav, avea acum o forta si mai mare decat atunci cand era sanatos si fericit si putea sa-si asupreasca sclavii si mai bine, indiferent de sex si marime.

in timpul asta, moartea cea blestemata de faraon a inceput la randul ei sa se simta rau si sa se ingrase, sa capete culoare in obraji, sa respire mai bine, sa se implineasca la fata si tenul sa i se intinda pe oasele batrane ca lumea. neasteptatele manifestari ale vietii au dus moartea la idei si aceasta s-a gandit:

„nu cumva m-o fi blestemat faraonul cel atotstapanitor?”

si se intoarse la usa unde sunase cu trei luni in urma.

„iar ai venit? ti-am spus ca nu ai ce cauta aici!” spuse faraonul slab, nefericit, pizmos si ofticos.

„am venit sa-mi spui daca m-ai blestemat pentru ca ma simt din ce in ce mai rau: pielea incepe sa se intinda, incep sa capat culoare in obraji, am pofta de mancare, copiii deja imi umplu ochii de lacrimi. spune-mi, m-ai blestemat?”

si iarasi faraonul i-a inchis trufas, si mai nervos, si mai superior, usa in nas. e drept ca gestul l-a facut cu mare greutate dar pana la urma a reusit sa inchida usa in nas mortii.

au mai trecut saptamani, au mai trecut ceva luni.

faraonul nu mai putea sa blesteme in gura mare pentru ca gura nu i se mai deschidea. din ceea ce fusese odata mandria si trufia intinderilor acum mai era doar o mana de oase si o patura de piele care le acoperea. dar blestemele pe care nu le auzea nimeni erau insutite si inmiite. si erau catre moarte, catre cei din jur, catre cei care traiesc, spre tot ce e viu si insufletit. pentru ca faraonul stia ca intr-adevar cale de intoarcere nu mai e. e gata.

in tot acest timp, moartea si ea se simtea din ce in ce mai rau: devenise in deplinatatea puterilor ei, pielea i se intinsese frumos pe muschii care ii crescusera in locurile perfect anatomice, pe dinauntru simtea o boare de primavara si in nari avea doar miros de cozonac copt si friptura de pui cu cartofi prajiti, in preajma craciunului. si moartea, la fel ca si faraonul, stia ca e gata.

intr-o ultima buna zi, moartea, cu primele puteri ale vietii care inflorea in ea, ciocani iar la usa faraonului.

nu-i raspunse nimeni.

apasa clanta usor, cu mult mai multa putere decat se astepta, aproape sa o smulga din tatani, si intra.

in pat, cu dinti stransi, fata descarnata si ochii lucitori, in mirosul zemurilor si fluidelor care se scurg in tampoane, faraonul isi dadea ultima suflare a unei vieti egocentriste cladite pe o putere inexistenta, creeata pe spinarea celor mai slabi ca el, evitand pe cei mai puternici ca el, doar astfel putand sa se simta intr-adevar faraon.

moartea adulmeca ultima suflare a faraonului, nu-i placu pentru ca mirosea a moarte, o lasa sa pluteasca alene si sa dispara pe geam, in ziua cea insorita de primavara.

si i se facu asa un dor de viata.

(descoperita de curand. cursa acum nici nu mai stiu cand…sa tot fie catre vreo 20 ani. cu scriitura cuminte si moale, simpla si clara. jenant de in pârg. pornita de la povestea Viermelui Mongol de Desert  dar fara nici o legatura cu ea, in cele din urma, dupa ce a pornit. s-a sfarsit si a continuat cum a vrut pana. de vulpe la palarie)

Related Posts

One thought on “Oloi Holhoi”

  1. Un (alt) fel de „cu moartea pre moarte calcind”. Interesant scenariul initial, mici stingacii lingvistice si ortografice („cu cuvinte grele a blestemat-o in toate cuvintele posibile ” ; „putere inexistenta, creeata”), dar tonul de poveste imi da imaginea unui tata citind copilului inainte de culcare. placut finalul cu pana, monser. Oloi Holhoi sa-ti fie! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.