Copilul divin

In ciuda faptului ca viata e o lupta, ne dorim copii. Pentru ca ei iti lumineaza viata. Si egoismul local al sentimentului proprietatii. Ii facem pentru ei sau pentru noi? Armata o marim zilnic. Aducem milioane de recruti pe lume. Zilnic. In fiecare secunda in lume mor 3 oameni si se nasc 5. Pana ai citit asta, in lume s-au nascut cam 50 de copii. Pentru ca? Pentru ca „sunt ca o jucarie”. Pentru ca „sunt asa draguti”. Pentru ca „raman singur(a) la batranete”.  Pentru ca „sunt lumina ochilor”. Pentru ca „se termina numele familiei noastre”. Pentru ca „vreau un copil cu/de la el/ea”. Si alte invarteli frazeologice spontane sau repetate tembel de societate si scrijelite genetic. Nu, desigur, astea nu tin de egoism. Si nici de Proprietate. Tin de sentimente nobile si inaltatoare. Si noi „vom da copilului nostru tot ce e mai bun”. Pregatindu-l pentru ce? Pentru o viata „mai buna ca a noastra”. Pentru o „viata minunata si fericita”. Insa asta e doar o speranta, nu o certitudine. Ca sa nu spun vorbe goale de-a dreptul. Fara argument si greutate. Si nu recunoastem nici macar fata de noi asta. Sau, in primul rand fata de noi asta. Pentru ca ne sta in caracter asta. Aburim totul in sentimente nobile. Si in bullshit-uri invatate ca un manual de medicina, pe de rost, fara a-l pricepe. Drogati de lozinci si sabloane. Atat de mult si adanc incat ne imaginam ca asa trebuie sa fie. In nici un caz  nu vom spune ca e simplu instinct. Animalic. De perpetuare a speciei. Zoon politikon. Si apucaturile zoon-ului. Nu, totul e inaltator si diafan. In ciuda vointei lor, ii aducem pe lume. In ciuda vointei lor? Ei, na, da’ de ce sa-i intrebe cineva? Sunt prea mici si inca nu stiu. Cand o sa fie mari vor afla. Vor afla, sau nu. Daca merita sau nu. Daca a fost bine sau nu. Si oricum va fi prea tarziu ca sa mai conteze. Cel mult isi vor dori sa fie iarasi tineri. Vor regreta tineretea. Ca noi toti. Si in ciuda acestui sentiment, la randul nostru,  vom aduce pe lume alti copii. Nascuti din sentimente umane. Si bune. Si calde. Pline.
Ne agitam maxim si ochii si inima ni se umplu de lacrimi la copiii bolnavi care au nevoie de sume cu cinci zerouri pentru transplant de: maduva, sange, ochi, rinichi etc. Punem mana de la mana, cot de la cot si facem eforturi pentru a arata marele nostru suflet. Pentru a spune, a urla lumii intregi ca suntem umani si nu de sticla. Ca iata, a mai a ramas ceva de salvat in noi. Cei mai parsivi si farisei indivizi devin mama lumii si lacrimile de crocodil in coltul ochilor solzurosi le lucesc. Se strang fonduri, se fac baluri de binefacere. Se planteaza un copac in timp ce in spate se ard paduri. Se mangaie bucle balaie in timp ce dincolo de usa se ucide cu sange rece. Rasuna valea de plansul sincer al demonilor care in acelasi timp dau foc la lume in rasete sarcastice. Si locul unde poti lovi intotdeauna specia este chiar baza, perpetuarea si sentimentul, instinctul. Efectul e asigurat. Ce poate fi mai inaltator si zguduitor decat un copil in suferinta? Cauza nici nu mai conteaza, efectul e important. Intr-o adunatura ordonata, asa cum o facem de fiecare data, uitam cauza si o pierdem in agitatia efectului. Ai facut copii, asuma-ti pacatul. Pacatul de a-l aduce in suferinta, pacatul de a avea o viata de cacat, pacatul si vina de a constientiza. Si nu incerca sa te poleiesti cu sperantele pe care le-ai avut. Au fost doar sperantele tale si ale nimanui altcuiva. Esti singurul vinovat pentru toata suferinta copilului tau. Si o meriti cu varf si indesat. Tu si numai tu. El nu are nici o vina. Si nu incerca sa te ascunzi sub suferinta ta care e mai mare decat a oricarui alt om. Si nimeni nu a mai suferit cum suferi tu. Decat poate copilul tau care acum sufera. Meriti sa arzi vesnic in oricare purgatoriu. La fel cum copiii fara vina merita si sunt si raman doar ingeri.

Sa-ti urasti parintii pentru ca te-au adus pe lume fara a te intreba? Cand s-au chinuit atat, cand au facut atatea sacrificii, cand etc etc etc. Asta e blasfemie, da. Sigur ca da. Nu merita efortul. Raul a fost facut. Si oricum e unul mic fata de altele. Pesemne ca fiecare meritam viata. Avem niste plati de facut. Ca sa citez un film celebru: „Din viata scapa cine poate..”

Singurul lucru bun pe care il pot oferi copiilor mei e sa nu-i aduc pe lume.

Nu un copil sa las in urma ci un gand…

Related Posts

2 thoughts on “Copilul divin”

  1. Tare curioasa as fi sa aflu cum s-ar schimba discursul Ssarpelui daca, fara a tine cont de voia lui, Universul i-ar trimite un Sserpisor, cu ochi la fel de vioi. Atunci sa te vad, Moromete, ce si cum il inveti… !:) Pe de alta parte, si tu ai fost copilul cuiva. Acum stii cu ce se maninca viata, ai fost pe aici, adus in lume de doi parinti. Punind ingerul si viata in balanta, cu bushitul ei cu tot, ti-ai fi dorit sa nu fi venit?…
    Stiu, morala povestii tale batea in alta parte, nu faceti copii din ratiuni anapoda, dar faptul ca omenirea se incapatineaza totusi sa se perpetueze ( si implicit sa amplifice raul sau suferinta) e poate un semn al unui curs natural al Vietii. Pina in punctul in care ne vom tria, vom disparea de tot sau ne vom cizela ca diamnatele, redevenind ingeri, aici, pe Pamint…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.