Borges

de Remus Dan

În ultima perioadă a vieţii sale, Borges obişnuia să petreacă foartă multă vreme stând încremenit în faţa calculatorului. Asta şi ca urmare a faptului că începuseră să-l cam lase încheieturile genunchilor, fiindu-i mult mai uşor să se deplaseze de la pat până la bătrâna lui masă de lucru cu un fotoliu ergonomic ce se mişca lesne, pe cinci mici rotile ce din construcţie nu necesitau niciodată de a fi unse, el urnindu-se prin casă în toate direcţiile numai simţind uşorul imbold ce-l depunea cel care îl îngreuna. Scaunul acesta meşteşugit era nou şi se îndurase să i-l dăruiască un nepot îndepărtat, acelaşi care îi adusese cadou la penultima lui zi de naştere şi computerul, nepotul observând cum se chinuie Borges să se păstreze cât mai asemănător cu acel nobil Domn ce fusese cândva. Vechiul lui pat de fier se comporta incă admirabil, în schimb masa din lemn moale de tei, accesoriu de care n-a vrut niciodată să se despartă, necesitase de-a lungul anilor mai multe reparaţii pentru a rămâne întreagă pe picioarele ei.
Borges încă mai reuşea deci să se trezească, să se aşeze în acel fotoliu ce-l transporta, apoi cu singurul deget ce-i rămăsese chircit in urma ultimei pareze ce îl lovise (pe toate celelalte purtându-le de colo-colo înţepenite drept, ca oribilă furcă), percuta mai multe butoane şi după un interval de timp relativ suportabil, in faţa lui se deschidea un ecran care semăna foarte mult cu partea superioară a unei coli de hârtie imaculate. După aceea Borges rămânea nemişcat un timp indelungat, părând că aşteaptăceva anume, privea ţintă albeaţa incadrată de acea ramă ca şi cum ar mai fi putut zări oarece imagini in faţă. Timpul scurgandu-se fără să se intâmple nimic neobişnuit, într-un târziu Borges ceda şi apăsând succesiv alte butoane, după cum îl invăţase nepotul, ca prin minune in cutia aceea de pe masă se isca dintr-odată intreaga deschidere a lumii. A unei lumi însă care nu mai semăna deloc cu cea pe care a crezut că el o cunoscuse participând. Borges ar fi putut să se simtă astfel jenat, dar nepotul îi arătase că există unele butoane prin tastarea cărora are de unde alege. Atunci Borges devenea o clipă fericit, descoperind că deşi a mai trecut încă o zi, totuşi mai există ceva ce poate fi ales. Din cauza prematurei orbiri, Borges a fost nevoit să se adapteze şi la aceasta dând frâu liber auzului, în temeiulunor minuţioase procese de conştiinţă insă, in urma cărora ajunsese la concluzia de a fi nedreptăţit acest simţ poate prea mult in tinereţe. Cu ajutorul auzului, acum Borges se orienta, cum repede noi am spune, după ureche, in hălăciuga noii lumi ce i se oferea ca şi goală in palmă. Să nu facem insă greşeala să apreciem că Borges pleca urechea la orice ofertă, căci doar şi atunci când vedea, el prea puţin credea dintre cele privite, intotdeauna contribuind cu propria interpretare. Borges rămăsese totuşi Borges, indiferent de părerea nepotului despre el. Deci Borges avea putinţa de a se bucura diurn, în ultimile lui zile, că mai dăinuie dintre cele în care el şi-a consumat aproape intrega viaţă prefăcându-se că ar crede. Faptul in sine poate fi măcar lăudabil din toate privinţele, şi pentru lume şi pentru Borges, lui Borges recunoscându-i-se incă din timpul vieţii gustul deosebit asupra celor ce se petrec în lume. Nu i se poate reproşa lui Borges că n-ar fi mers totdeauna la sigur, el apelând numai la fapte verificate inaintea lui prin timp, chiar dacă el le-a răstălmăcit întru slujirea acestui ilustru scop care i-a condus paşii întreaga lui viaţă, pe care n-o putea şterge pur şi simplu cu buretele, acum insă Borges fiind nevoit să procedeze un pic diferit. Nepotul îl inzestrase cu o pereche de căşti prevăzute şi cu un selector, Borges având astfel posibilitatea să decupeze din acel vuiet al lumii exact ceea ce îl interesa; mai mult, era atât de perfecţionat acest dispozitiv auditiv, fiind de ultimă generaţie, încât imediat cum Borges prindea, cum se zicea pe vremea lui, un post atractiv, acela se putea stabiliza fără fading tocmai timpul necesar cât degetul incârligat al lui Borges, arătătorul, să apese Ctrl+X şi să transpună in ecranul alb anterior deschis Ctrl+V. În felul acesta însă iată cum, prin numai două mişcări iuţi, Borges a ajuns să procedeze extrem de reprobabil pentru vârsta lui, răpind din bunurile lumii şi trecându-le in administrare proprie, cu o perfidie meschină pe care nicicând nu i-ar fi putut-o bănui milosul nepot.
Acuma, şi noi suntem uşor incurcaţi in dorinţa de a-i găsi circumstanţe atenuante: etatea să fie de vină, calculatorul, sau din fiecare câte ceva? Numai că scăpăm din vedere un mic amănunt: Borges putea selecta aşa cum trebuie acele fragmente, datorită impecabilei aparaturi, dar transcrierea o făcea otova ; or aici nu ştim dacă asta se datora vârstei sau bizarei lui minţi.

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.